Poezii preferate

UN DOR FĂRĂ SAŢIU
de Emil Botta


De un dor fără saţiu-s învins
şi nu ştiu ce sete mă arde.
Parcă mereu din adînc,
un ochi răpitor de Himeră
ar vrea să mă prade.
Şi pururi n-am pace,
nici al stelei vrăjit du-te-vino în spaţii,
izvoare sub lună, ori dornică ciută,
nimic nu mă stinge, nimic nu mă alină
şi parcă-aş visa o planetă pierdută.
E atîta nepace în sufletul meu,
bătut de alean şi de umbre cuprins...
Un dor fără saţiu m-a-nvins,
Şi nu ştiu ce sete mă arde mereu.

CU CÂT PREZENTUL

Cu cât prezentul urcã spre viitor, suvoi,
Adânc, tot mai nostalgic trecut rãmânem noi!

Când viitorul fi-va prezent abia-nceput,
Demult antichitate va fi acest trecut!

Ades mi-aud în vine, de cine stie când,
Materia sau timpul necontenit pulsând:

Mai pure decât spicul imaculatei spumi,
În fiecare clipã se nasc atâtea lumi...

Mãrire, armoniei din cer si din genuni!
Pãtrunde bine tâlcul acestor succesiuni:

Alãturi de furnicã si munte colosal,
Esti parte din solemnul poem universal!

Prin inimã, regretul sã-ti treacã mai usor,
Ca prin adâncul mãrii o umbrã de cocor...

Din volumul "Poezii", 1964

Eusebiu Camilar

Nu există

Nu există nici o legătură între timp şi ceas
Decât în mintea omului grăbit
Nu există nici o legătură între urmă şi pas
Decât în mintea celui urmărit
Nu există nici o legătură între bani şi fericire
Decât în mintea omului zgârcit
Nu există nici o legătură între femei şi iubire
Decât în mintea celui ce e îndrăgostit.


Marius Robu din volumul "Carte de bucăţi"

pentru prietenul nostru

Cactusul

de Robert Rojdestvenski


Curgea poteca-n poticneli,
Şi se oprea -
în faţă-i, jos...
I-am spus:
"Bon jour, cactus ţepos!
Cum mai e viaţa,
porc ghimpos?..."
N-a vrut să mârâie,
dar prompt,
cu vocea-n horcăit, viteaz,
bolborosi:
"Nu eşti mai breaz!..."
Poate te crezi
Gérard Philipe...
Iar viaţa mea!?
De fapt
e-un tip
de viaţă grea.
Dar simplă, cu canoane vechi.
Pot să discern
pe-acest colnic,
pe cel - duşman,
de cel - amic.
Fără-apărare,
fără ţepi
nu poţi un cactus să concepi,
şi-n clima asta-n nici un caz...
Cum mai trăiesc?
Fără răgaz,
doar piatra-n jur
mă ţine treaz.
Viaţa la soare,
o îndur!
Tu
ai putea?
Cum mai trăiesc?
Aşa şi-aşa,
nu mi-e mai greu ca altora.
Mai am de spus ceva,
nu strig!...
Pot să trăiesc
crăpând de frig.
Tu,
ai putea?
Să vină vântul
ca un disc
să se înfingă, explodând,
şi să te chinuie urlând...!?"
"Oamenii pot!"
i-am dat răspuns.
"Oamenii pot!" eu
i-am răspuns.
El m-a privit în ochi neclar
(s-ar putea spune -
îngheţai!).
În semn de-adio,
a luat,
şi-o lacrimă
a stors în dar
cu floarea lui
dintr-un stigmat.
Se liberă şi de curea,
liber,
în zeama-i
mormăia...
Stânca-n zăduf -
părea un lan.
Ghimpele-n lan -
părea un puf.

(traducere de Petru Jaleş) [i]

[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine] Cactus Magnifikus

4 U [Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

Elena Farago (1878 - 1954)

Şi iar mi-i sufletul la tine...

...Şi iar mi-i sufletul la tine
Atât de-ntreg,
Atât de tot,
Că-mi sorb o lacrimă şi-mi pare
Că cere,
Mângâie,
Şi doare,
De parcă tu ai plâns-o-n mine,
De parcă ţi-am venit de tot...

Aşa!... dă-mi mâinile-amândouă,
Şi ochii amândoi mi-i dă,
Deschişi adânc
Şi mult
Şi-aproape
Pân-vom închide-o sub pleoape
Aceeaşi stea topită-n două
De mult ce ia
De mult ce dă...

Şi calea gândului se-nchide
Doar lacrimile vad îşi cer...
Şi nu mai am nici ochi,
Nici gură...
Pe valul mării ce mă fură
Privirile nu-şi pot deschide
Decât fereastra dinspre cer...



Iubeşte-mi mâinile...

Iubeşte-mi mâinile
Şi ochii
Şi iartă-le dac-au fost clipe
În care n-au ştiut să-ţi spună,
În care n-au putut să-ţi dea
Atât cât ar fi vrut,
Atâta – cât poate doru-ţi le cerea
În dragostea,
În îndoiala,
În deznădejdea unei clipe...

Iubeşte-mi mâinile
Şi ochii
Şi iartă-le nevruta vină
Că prea târziu veniră-n cale-ţi
Şi prea curând se duc de tot...

Dezleagă-mi sufletul de vina
Că în curând n-am să-ţi mai pot
Aduce-n mâini
Şi-n ochi
Durutul,
Târziul zâmbet de lumină...

Din volumul "Şoaptele amurgului", 1920

Leoaica tânără, iubirea

Nichita Stănescu


Leoaica tânără, iubirea
mi-ai sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.

Şi deodata-n jurul meu, natura
se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţişni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.

Mi-am dus mâna la sprânceană,
la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire,
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene,
încă-o vreme,
şi-ncă-o vreme...

Fără punctuaţie
de Marin Sorescu


- Care apropie oamenii, ai spus?
Nu ştiu - parcă-aş vrea să-ţi ghicesc în talpă.
- Poate în palmă.
- Eu nu ghicesc decât în talpă.
- Ce semn de punctuaţie?
- Nimic, adică pune un număr.
Ce număr porţi la pantofi?
- 40.
- Foarte bine, 40 mă inspiră.
Oricum, e un număr cîştigător -
Îmi place cum închizi tu ochii.
Atunci când închid ochii, plutesc.

Rudyard Kipling - Fa-ti timp...

În trecerea grabita prin lume, catre veci,
Fa-ti timp, macar o clipa, sa vezi pe unde treci!
Fa-ti timp sa vezi durerea si lacrima arzând,
Fa-ti timp sa poti cu mila sa te alini oricând!
Fa-ti timp sa vezi padurea, s-asculti lânga izvor,
Fa-ti timp s-asculti ce spune o floare, un cocor!
Fa-ti timp pentru-adevaruri si adâncimi de vis,
Fa-ti timp pentru prieteni cu sufletul deschis!
Fa-ti timp, pe-un munte seara, stând singur, sa te rogi,
Fa-ti timp, frumoase amintiri, de unul sa invoci!
Fa-ti timp sa stai cu mama, cu tatal tau – batrâni,
Fa-ti timp de-o vorba buna, de-o coaja pentru câini
În trecerea grabita prin lume catre veci,
Fa-ti timp, macar o clipa, sa vezi pe unde treci!
Fa-ti timp sa fii aproape de cei iubiti, voios,
Fa-ti timp sa fii si-al casei si-n slujba lui Hristos!
Fa-ti timp sa gusti frumosul din tot ce e curat,
Fa-ti timp, ca esti de multe mistere-nconjurat!
Fa-ti timp cu orice taina sau adevar sa stai,
Fa-ti timp, caci toate-acestea au inima, au grai!
Fa-ti timp s-asculti la toate, din toate sa înveti,
Fa-ti timp sa dai vietii adevaratul pret!
Fa-ti timp acum, sa stii, zadarnic ai sa plângi –
Comoara risipita a vietii n-o mai strângi!

...
Fa-ti timp pentru prieteni cu sufletul deschis!
...
Fa-ti timp, frumoase amintiri, de unul sa invoci!
...
Fa-ti timp sa fii aproape de cei iubiti, voios,
...
Fa-ti timp acum, sa stii, zadarnic ai sa plângi –
Comoara risipita a vietii n-o mai strângi!

Pleope de apa - Ana Blandiana

Intre noi doi
Această oglindă moale, nesigură
Astfel înclinată încât
Eu nu mă văd
Şi tu nu te vezi,
Dar te văd
Şi mă vezi,
Ochii ni se întâlnesc
Şi se încleştează
În zarea ei argintie.
Cât timp această oglindă
Va continua să fie
Şi să ne găzduiască
În visul ei afund,
Viaţa şi moartea
În care eşti, în care sunt,
Rămân doar poveşti
În care sunt, în care eşti.

Dumnezeu si om
de Mihai Eminescu


Cărţii vechi, roase de molii, cu păreţii afumaţi,
I-am deschis unsele pagini, cu-a lor litere bătrâne.
Strâmbe ca gândirea oarbă unor secole străine.
Triste ca aerul bolnav de sub murii afundaţi.

Dar pe pagina din urmă, în trăsuri greoaie, seci,
Te-am văzut născut în paie, faţa mică şi urâtă,
Tu, Christoase, -o ieroglifă stai cu fruntea amărâtă,
Tu, Mario, stai tăcută, ţeapănă, cu ochii reci!

Era vremi acelea, Doamne, când gravura grosolană
Ajuta numai al minţii zbor de foc cutezător…
Pe când mâna-ncă copilă pe-ochiul sânt şi arzător
Nu putea să-l înţeleagă, să-l imite în icoană.

Însă sufletul cel vergin te gândea în nopţi senine,
Te vedea râzând prin lacrimi, cu zâmbirea ta de înger.
Lângă tine-ngenuncheată, muma ta stătea-n uimire,
Ridicând frumoasă, sântă, cătră cer a sale mâne.

În pădurile antice ale Indiei cea mare,
Printre care, ca oaze, sunt imperii fără fine,
Regii duc în pace-eternă a popoarelor destine
Închinând înţelepciunei viaţa lor cea trecătoare.

Dar un mag bătrân ca lumea îi adună şi le spune
C-un nou gând se naşte-n oameni, mai puternic şi mai mare
Decât toate pân-acuma. Şi o stea strălucitoare
Arde-n cer arătând calea la a evului minune.

Fi-va oare dezlegarea celora nedezlegate?
Fi-va visul omenirei grămădit într-o fiinţă?
Fi-va braţul care şterge-a omenimei neputinţă
Ori izvorul cel de taină a luminii-adevărate?

Va putea să risipească cea nelinişte eternă,
Cea durere ce-i născută din puterea mărginită
Şi dorinţa făr- de margini?… Lăsaţi vorba-vă pripită,
Mergeţi regi spre închinare la născutul în tavernă.

În tavernă?… -n umilinţă s-a născut dar adevărul?
Şi în faşe d-înjosire e-nfăşat eternul rege?
Din durerea unui secol, din martiriul lumii-ntrege
Răsări o stea de pace, luminând lumea şi cerul…

Sarcini de-aur şi de smirnă ei încarcă pe cămile
Şi pornesc în caravană după steaua plutitoare,
Ce în aerul cel umed, pare-o aşchie din soare,
Lunecând pe bolta-albastră la culcuşu-eternei mile.

Ş-atunci inima creştină ea vedea pustia-ntinsă
Şi pin ea plutind ca umbre împăraţi din răsărit,
Umbre regii şi tăcute ce-urmau astrul fericit…
Strălucea pustia albă de a lunei raze ninsă,

Iar pe muntele cu dafini, cu dumbrave de măslin
Povestind poveşti bătrâne, au văzut păstorii steaua
Cu zâmbirea ei ferice şi cu razele de neauă
Ş-au urmat sfinţita-i cale către staulul divin.

Azi artistul te concepe ca pe-un rege-n tronul său,
Dară inima-i deşartă mâna-i fină n-o urmează…
De a veacului suflare a lui inimă e trează
Şi în ochiul lui cuminte tu eşti om ­ nu Dumnezeu.

Azi gândirea se aprinde ca şi focul cel de paie ­
Ieri ai fost credinţa simplă ­ însă sinceră, adâncă,
Împărat fuşi Omenirei, crezu-n tine era stâncă…
Azi pe pânză te aruncă, ori în marmură te taie.

BOALA
Marin Sorescu

Doctore, simt ceva mortal
Aici în regiunea fiintei mele,
Mã dor toate organele,
Ziua mã doare soarele,
Iar noaptea luna si stelele.
Mi s-a pus un junghi în norul de pe cer
Pe care pînã atunci nici nu-l observasem
Si mã trezesc în fiecare dimineatã
Cu o senzatie de iarnã.
Degeaba am luat tot felul de medicamente,
Am urît si am iubit, am învãtat sã citesc
Si chiar am citit niste cãrti,
Am vorbit cu oamenii si m-am gîndit,
Am fost bun si-am fost frumos...
Toate acestea n-au avut nici un efect, doctore
Si-am cheltuit pe ele o groaza de ani.
Cred ca m-am îmbolnãvit de moarte
Într-o zi
Cînd m-am nãscut.

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Lui X

Vârful 'nalt al piramidei ochiul meu abea-l atinge ...
Lâng-acest colos de peatră vezi-tu cât de mică sunt-
Astfel tu-n a cărui minte universul se răsfrânge,
Al tău geniu peste veacuri rămâne-va pe pământ.

Şi doreşti a mea iubire... prin iubire pân-la tine
S-ajung şi a mea soartă azi de soarta ta s-o leg,
Cum să fac! Când eu micimea îmi cunosc atât de bine,
Când măreaţa ta fiinţă poate nici n-o înţeleg.

Geniul tău, planează-n lume!
Lasă - mă în prada sorţii
Şi numai din depărtare când şi când să te privesc,
Martora măririi tale să fiu pân'la pragul morţii
Şi ca pe-o minune-n taină să te-ador, să te slăvesc.

CHITANŢA
(de George Topârceanu)

Tanţa, domnişoara Tanţa
E-o duduie foarte şic,
Zveltă, cu ochi mari şi negri,
Cap superb, năsucul mic,

Picioruşe lungi şi durde
Şi când se plimba prin Tei
Toţi birjarii o admiră:
- Ma, halal de mama ei!

Ce profesie are Tanţa ?
Uite, n-aş putea să spun;
Nici nu mă interesează
Chiar dacă o presupun.

Dar cum Tanţa-i delicioasă
Şi-are maniere fine,
Nici nu vreau să ştiu ce face,
Nici cu ce şi nici cu cine.

Ca vecini se mai întâmplă
Ca să-i cer un ac sau aţă,
Sau îmi cere ea o carte
Până mâine dimineaţă..

O vecinătate dragă
Ne-a prins zilele-n cătuşe
Că ades intru la Tanţa
Fără să mai bat la uşe.

Tot aşa-ntr-o seară intru
Era iarnă grea şi ger,
Şi-o găsesc în pielea goală
Stând lângă calorifer.

Năucit de frumuseţea-i
Dau să mă retrag un pic
Însă Tanţa-mi spune:
- Intră, intră dragă, nu-i nimic !

Am intrat şi beat de farmec
O-ntrebai plin de mister:
- Pentru ce stai goală, scumpo
Lângă acel calorifer?

- Fiindcă-a fost proprietarul,
Mi-a răspuns şăgalnic Tanţa
- Şi-uite mi-am plătit chiria,
Iar acum, usuc chitanţa.

Scandal în familie

ION PRIBEAGU ( Emil Lazarovici )

În orasul - nu spun care –
Nu departe de aici,
Locuia un om cu stare,
Domnul Nathan Smilovici.
Si, pe lânga pravalie
Si o casa cu balcon,
Nathan mai avea sotie
Si un singur fiu, Aron.
Tânar, cu purtari alese,
Elegant si studiat,
El era mândria casei,
O podoaba de baiat.
Despre tatal sau - de Nathan –
Fabricant de jaluzele,
Se spunea ca-n tinerete
A fost mare pui de lele!
A facut el multe pozne
Când era mai tinerel.
Dar cum vârsta potoleste,
S-a mai potolit si el.
Într-o dupa amiaza vaga,
Vine Aron, îmbietor,
Si îi spune: - Tata draga,
Vreau cu Ester sa ma-nsor!
- Care Ester? - sare Nathan,
Parca prins de-o amintire
- Fata Blimei de pe Carmel,
Una blonda si subtire.
Nu se poate! E o taina
Si mi-e greu a-ti relata
Stii, de mult… adica… Ester,
Cum sa-ti spun… e sora ta!
A plecat Aron, da-n suflet
Clocotea ca un vulcan.
Si încet, încet, de-atuncea
S-a mai scurs aproape-un an.
Si-ntr-o seara, Aron aduse
Tatalui, o veste proasta:
- Aba , o iubesc pe Leia
Si-am s-o iau chiar de nevasta!
- Vai de noi! - exclama Nathan,
Iarta-ma de-ti stau în cale
Însa, si de data asta,
Fi-voi contra vrerii tale!
Fiindc-odata, mama Leiei –
Crede si nu cerceta –
M-a convins, pâna la urma,
Ca... si Leiai-i sora ta!
Turburat de cele-aflate,
Bietu’ Aron s-a dus distrus
La mamica lui iubita,
Si-ntristat asa i-a spus:
- Mama-mi vine sa-mi iau viata
Toata lumea s-o împac.
Da-mi, mamico, o povata
Si ma-nvata ce sa fac?
Când am vrut s-o iau pe Ester –
Floare, fir de micsunea,
Tata m-a oprit, spunându-mi
Ca aceasta-i sora mea.
Azi, când îndragesc pe Leia,
Stea scaldata de aurora –
Tata iarasi se opune,
Ca si Leia-mi este sora.
Mama a ramas furata
Parca de un gând ascuns,
Si-apoi, dupa o clipa,
Foarte vesela-a raspuns:
- Ia pe care vrei din ele!
Si nici n-o sa-ti para rau,
Fiindca am sa-ti spun o taina:
Nathan nu e tatal tau!

Magda Isanos - Bărbatul

Umplând încăperea şi inima toată,
bărbatul veni de-afară, din zloată;
glasul lui mare făcu să se sperie focul.
Suduia lepădându-şi cojocul.

Parc-ar fi un stejar stufos,
gândii în taină, dar era frumos.
Se supăra şi-ndată râdea.
Acum-am să-l fac să nu mai poată pleca.

" Tu eşti subţire şi ageră ca o nuia,
îmi spunea uneori,
eşti plină de ghimpi şi de flori;
teme-te de mâna mea, c-ai să mori... "

Puterea izvora potolit,
din braţele şi pieptul lui dezgolit...

Doamne, fă-mă ca Dalila, vicleană,
când o da geană prin geană,
să-i aflu taina şi să-l robesc
visului meu pământesc.

Dramul de fericire

Bea fericirea din stropul de roua,
Firul de iarba abia rasarit...
Ce simte sub cer un om fericit..?
Traieste eternul, o clipa sau doua.

Si fiara flamanda cu prada in gheare,
Iubire traieste, hranindu-si urmasii.
Si tot fericire se-aduna in pasii,
Facuti in credinta si pace sub soare.

Desertul sub ploaie, traind se rasfata...
In miez de ocean se nasc energii...
In suflet de mama, in ochi de copii....
Citesc fericire si sete de viata.

Din lutul primar ne nastem mereu,
Aici e pamantul, si hrana, si vatra..
Ne zbatem un timp urmandu-ne soarta
Asa cum ni-i data de la Dumnezeu

Se nasc sentimente si altele pier,
Si clipa de clipa traim fericire..
Si totusi ce este? un gram de iubire...
Eternul cladit in vis efemer...

poezie de Cătălina Mihăiţă

Nichifor Crainic

Cântecul potirului

Când holda tăiată de seceri fu gata
Bunicul şi tata
Lăsară o chită de spice în picioare
Legând-o cucernic cu fir de cicoare;
Iar spicele-n soare sclipeau mătăsos
Să-nchipuie barba lui Domnu Cristos.

Când pâinea-n cuptor semăna cu arama,
Bunica şi mama
Scoţând-o sfielnic cu semnele crucii,
Purtau parcă moaşte cinstite şi lucii
Că pâinea, dând abur cu dulce miros,
Părea că e barba lui Domnu Cristos.

Şi iată potirul la gură ţe-aduce,
Iisuse Cristoase, Tu jertfă pe cruce,
Hrăneşte-mă mamă de sfânt Dumnezeu.
Ca bobul în spice şi mustu-n ciorchine
Eşti totul în toate şi toate prin tine,
Tu pâinea de-a pururi a neamului meu.

Din coarda de viţă ce-nfăşura crama
Bunica şi mama
Mi-au rupt un ciorchine, spunându-mi povestea;
Copile, grăiră, broboanele-acestea
Sunt lacrimi de mamă vărsate prinos
La casnele Domnului nostru Cristos.

Apoi, când culesul de struguri fu gata,
Bunicul şi tata
În joc de călcâie jucând nestemate
Ce lasă ca rana şiroaie-nspumate,
Copile, grăiră, e must sângeros
Din inima Domnului nostru Cristos.

Şi iată potirul la gură ţe-aduce,
Iisuse Cristoase, Tu jertfă pe cruce;
Adapă-mă, sevă de sfânt Dumnezeu.
Ca bobul în spice şi mustu-n ciorchine
Eşti totul în toate şi toate prin tine,
Tu, vinul de-a pururi al neamului meu.

Podgorii bogate şi lanuri mănoase,
Pământul acesta, Iisuse Cristoase,
E raiul în care ne-a vrut Dumnezeu.
Priveşte-te-n vie şi vezi-te-n grâne
Şi sângeră-n struguri şi frânge-te-n pâine,
Tu, viaţă de-a pururi a neamului meu.

DESCÂNTEC DE VIAŢĂ ŞI DE MOARTE

de Adrian Păunescu

Să fie de dulce, să fie de vară,
Să fie de iarbă ajunsă la brâu,
Să fie de dragoste ultima oară,
Să fie de pietre spălate de-un râu.

Să fie de mine, să fie de tine,
Să fie cumva şi de noi amândoi,
Să fie de rău şi să fie de bine,
Să fie de mierea ascunsă-ntr-un roi.

Să fie de cer şi să fie de munte,
Să fie de mâine, să fie de azi,
Să fie de tâmplele mele cărunte,
Să fie de ceaţa ieşită din brazi.

Să fie de zi şi să fie de noapte,
Să fie de clipa când vrei să şi mori,
Să fie de gustul cireşelor coapte,
Să fie de drumul spre Malu cu flori.

Să fie de calul ce mânzu-şi învaţă,
Să pască în voie, s-alerge constrâns,
Să fie de ziua schimbării la faţă,
Să fie de purificare prin plâns.

Să fie de pas şi să fie de pernă,
Să fie de toată intrarea-n destin,
Să fie de ţara asta eternă,
Pe când o femeie îţi iese cu plin.

Să fie de-a-nvinge, să fie de-a pierde,
Să fie de brazdă, să fie de spic,
Să fie de treflă, să fie de verde,
Să fie de mare, să fie de mic.

Să fie de viaţă, să fie de moarte,
Să fie de gustul de măr pădureţ,
Fecioara muşcându-l cu buzele sparte,
Să fie de sângele ei fără preţ.

Să fie de salcia plânsului veşnic,
Când teatrele lacrimi confiscă din ochi,
Să fie de ornic, să fie de sfeşnic,
Să fie de drag, spre a fi de deochi.

Să fie de toate în devălmăşie,
Plătind consecvent cel din urmă pariu,
Să fie, să fie, dar cine să fie?
O ştiţi fiecare. Eu asta n-o ştiu.