Top editoriale

Nu orice licurici care ia Viagra devine neon
Posted by Alecu Racoviceanu in Editoriale on mai 6th, 2010

Mă încăpăţânez să nu văd diferenţa pentru noi dacă la Muncă va fi Marian Sârbu sau Mihai Şeitan.
Sau dacă la Justiţie e Cătălin Predoiu sau Cristian Diaconescu.
Nici chiar înlocuirea, mai la toamnă sau acum, a lui Emil Boc cu Mihai Tănăsescu sau Călin Georgescu.
Trăim o perioadă în care omul nu poate sfinţi locul, pentru simplul fapt că mai toate locurile sunt deja „sfinţite”.
Dacă dezastrul de imagine după împrumutul de la FMI va fi împărţit doar între PD-L şi UDMR
sau va lua vreo două flegme sindicale şi UNPR,
nu cred că are mare relevanţă în ochii publicului plictisit după doi ani de voturi şi campanii.
Până la urmă, pe om îl interesează ce se întâmplă cu pensia sau salariul lui.
Şi, din păcate pentru toată clasa politică, oamenii nu mai cred că există tipi cu decizie în cabinete.
Doar un Tip cu decizie.
Transformările de orice fel din politica românească nu înseamnă mare lucru şi,
oricât de clare ar părea consecinţele unei decizii sau ale alteia, efectele sunt nebănuite.
Ca şi în gluma cu doi soţi care hotărâseră că primul dintre ei care va muri să se întoarcă pe pământ şi
să-i descrie celuilalt cum e pe lumea cealaltă.
Toată viaţa au trăit cu spaima că nu există o lume dincolo de cea pe care o ştim. În sfârşit, a murit el.
Trece şi ultima pomană şi văduva începe să-şi piardă speranţa, când, într-o noapte, aude o voce:
„Nelo!” „Tu eşti, Nelule? Spune-mi cum e dincolo?”
Vocea începe: „Ce să-ţi spun, dimineaţa mă scol, fac repede o partidă se sex şi apoi mănânc ceva.
Ai fi mândră de mine, mănânc numai verdeţuri. Apoi, ţuşt, pe terenul de golf.
Spre prânz, încă o rundă de sex, apoi ronţăi ceva şi, ţuşt, la golf.
Până spre seară, când iar sex, la greu, şi, după o masă uşoară, dorm pentru că vine o altă zi.”
„Doamne, Nelule, tu eşti în Rai…”
„ Nu, Nelo, sunt iepure de câmp la Mangalia!”

Două informaţii simple din lumea ezoterismului
Posted by Alecu Racoviceanu in Editoriale on mai 7th, 2010

Am două lucruri pe care vreau să le spun, doar pentru a rămâne consemnate undeva,
pentru că sunt sigur că ele vor avea rezonanţă doar la cei direct interesaţi.

1. Gregorian Bivolaru este aşteptat în ţară, lucru perfect normal după recenta sa achitare.
La scurt timp va începe un război pe viaţă şi pe moarte între MISA şi masonerie.
Nu e vorba de ce se întâmplă acum, dezvăluiri făcute de ambele părţi, ci de un război după regulile ezoterismului.
Bătăliile, eventualele victime şi „mişcările de trupe” nu vor fi pentru publicul larg.
Energii din spirale, energii din temple, mişcări spirituale „asociate”,
astfel de lucruri vor fi ingredientele celui mai important eveniment ezoteric din ultimii ani.
Pentru cei care ştiu că de multe ori realitatea bate filmul, războiul ce va urma va fi interesant.


2. Scandalul din iarnă din jurul Flăcării Violet a fost o repetiţie.
La vedere se tăvăleau în noroi polticieni, consilieri de imagine sau gazetari,
dar în subteran s-au întâmplat lucruri, din România până în îndepărtata Indie.
Poate că o dată ar merita povestită „istorioara” asta.
Un singur detaliu, două grupuri de iniţiaţi au profitat de primele declaraţii tembele ale unor politicieni
şi au dus scandalul unde au vrut. Împotriva unui al treilea grup.
Avea vreunul legătură cu Băsescu sau Geoană? Eu zic că nu,
ci doar cu orgoliile nemăsurate ce apar când vezi lumea cu alţi ochi decât majoritatea.

Hai că mă întind la vorbă şi e un weekend de vară!

N-am mai citit de multa vreme un editorial al Leliei Munteanu

[img=http://www.gandul.info/puterea-gandului/prea-multe-grade-la-umbra-6902688]Prea multe grade la umbră[/img]

Mai răsfiraţi, băieţi, că bateţi la ochi… Oricum am de gând să dau pe goarnă.

Ştiu de unde ni se trage. De la monedă. Avem o monedă de ţară tropicală umedă.
Şi nu e aia din Botswana, după care ar tânji doamna Udrea dacă ar fi ministresa Agriculturii.
Care în traducere din dialectul lor înseamnă - (n-aţi ghicit!) - ploaie.
Da' noi nu şi nu: am ales leul.
Sunt atâtea arătări haioase, care nu fac rău omului, în Africa.
Să ne gândim doar la zburătoare: Paradise Flycatcher, deosebit de arătoasă,
care şade în arborii de termopane (sau mopane; n-am înţeles bine).
Mai e păsărica simpatică ce cântă "Go awaa" (coloniştii englezi au înţeles-o greşit şi-au botezat-o "Go away").
În fine, am fi putut alege Pasărea Lehututu, foarte populară.
Umblă mai mult pe jos, printre oameni, scoate un fel de ţipurituri, are penele negre şi ciocul roşu.
Cum ar fi fost? Aşa: bugetarule, cât ţi-a mai rămas din leafă, pe fluturaş?
Patru sute douăzeci de lehutuţi. Hai, că-i bine. Vorba şamanului din colţ: se poate şi mai rău.

E cald la noi ca în Zimbabwe; acolo iarna e ca vara.
E atât de cald la noi, că se topesc decoraţiile pe pieptul generalilor.
Trebuie să dea guvernul ăsta o Ordonanţă ceva, să mai reducă din grade.
Altfel nu poa' să-l lase pe preşedinte să tragă şaişpe ore pe zi - e crimă.
Omul ăsta munceşte mai mult ca Bingu wa Mutharika, preşedintele din Malawi.
Cel care a trebuit să se mute în primul mandat din palatul lui, fiindcă era bântuit de cucuvele.
Să muncească Serviciile (de unde şi numele), pe ele nu le bate soarele-n cap, că acţionează din umbră.
Vă daţi seama ce-o să se scoată acum ministrul Transporturilor:
unde sunt ăia o mie de kilometri de asfalt? S-au topit. Poţi să mai zici ceva?

Am început să ne orientăm.
Exportăm papaya, maracuya, avocado, fufu (manioc, pentru cei care vor să-şi înjghebe o mică plantaţie).
Aşteptăm să le crească ţepi pepenilor de Dăbuleni, ca să putem exporta şi kiwano.

Până una-alta, trebuie să trecem oficial la Ora Tropicală.
Neoficial, am şi trecut. Acceleratul a făcut o zi şi-o noapte de la Constanţa la Cluj.
Dacă oamenii ar fi luat personalul, erau încă pe drum, plecaţi de vineri.

Era să uit: s-a auzit până aici că Băsescu a fost luat cu tam-tamuri la Ziua Marinei,
de nişte fanatici mau-mau. Sau hau-hau. Urât. Asta nu se cuvine într-o ţară de culegători. Voiam să zic: de alegători.

Andrei PLEŞU |

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Societatea autohtonă s-a «stabilizat», s-a instalat într-o unanimitate a injuriei,
într-o mare de negativitate agresivă. În orice direcţie ai privi, simţi maidanul.

România a ajuns, în sfârşit, la mult visatul consens.
Dar nu consensul unei convieţuiri civilizate şi productive,
ci consensul demobilizator al furiei şi al trivialităţii.
Societatea autohtonă s-a „stabilizat", s-a instalat într-o unanimitate a injuriei, într-o mare de negativitate agresivă.
În orice direcţie ai privi, simţi maidanul.
Limba română agonizează printre sudălmi de periferie, politicienii şi gazetarii sunt tot mai îndrăgostiţi de bâtă,
instituţiile statului se dizolvă galopant într-o ineficienţă isterică.
Pendulăm perplecşi între imaturitate şi delir.
Aerul este infectat de cuvinte care, în loc să comunice, mânjesc.
„Javră ordinară", „bătrîn marinar hoţ", „cancer", „porc ordinar", „derbedeu", „guzgan", „maimuţă",
„linge preşuri", „ţigancă împuţită", „găozar" - toate şi altele la fel proliferează toxic nu la nivelul lumii interlope,
cum s-ar crede, nu la nivelul boschetarilor şi al pegrei de mahala,
ci la nivelul suprem al conducerii ţării, al „lumii bune".
Liberali, socialişti, democraţi, miniştri, parlamentari, poliţişti, moderatori de televiziune,
preşedintele însuşi şi-au ieşit din fire. I-au lăsat nervii. Dau la glezne, sar la beregată, scuipă, ocărăsc, ameninţă.
S-a ajuns, inevitabil, la infantilul „nu eu am început", la ping-pong-ul „ba tu, ba tu",
la bosumflări hâde şi răzbunări „instituţionale".
Într-o asemenea ambianţă, nu mai contează cine are dreptate.
Nu are dreptate nimeni, pentru că nimeni nu mai are dreptul să aibă dreptate.
Scopul nu scuză stilul,
adevărul şi bunele intenţii nu justifică proasta creştere, grosolănia, desfrânarea comportamentală.

Nimeni nu are dreptate, dar nu mă pot abţine să semnalez câteva „noutăţi",
de natură să năucească buna cuviinţă şi judecata sănătoasă a oricărui cetăţean.
Încep cu un mărunţiş: mi-a fost dat să aud cum o moderatoare de televiziune îşi întreabă invitatul
(un membru al Parlamentului) dacă ştie să citească şi dacă n-ar fi mai bine să se facă fotomodel.
Oricât m-aş fi obişnuit cu manierele acelei modelatoare, un amestec de bătăuş şi ţaţă,
mi-a fost greu să diger „fina" ironie cu care şi-a tratat interlocutorul.
Mai departe: mi-a fost dat să văd forţele de „ordine" încolonate dinaintea preşedinţiei,
pentru a scanda lozinci aflate, îndeobşte, în gura infractorilor.
Vehemenţa cu care şi-au călcat în picioare demnitatea şi rostul e, chiar şi pentru România,
o premieră absolută. Mi-a fost dat să văd cum lideri ai Opoziţiei îşi dau poalele peste cap ca nişte birjari de duzină,
dar şi cum preşedintele ţării petrece ore întregi pe un post privat de televiziune
(situaţie de negândit în vreo altă ţară europeană),
pentru a-şi beşteli inamicii politici în termeni de bârfă suburbană
(„s-au gudurat pe lângă mine, folosesc în concediu bani necuraţi" etc.).
Mi-a fost dat să văd şi cum o instituţie de vârf a statului rupe, programatic,
orice legătură cu o altă instituţie importantă.
Sau cum un lider sindical siluieşte limba română şi bunul-simţ
declarând că expresia „javră ordinară" nu e ofensatoare, căci, de fapt, nu înseamnă decât „om slab".

Îndemânarea cu care „elitele" noastre reuşesc să arunce totul în derizoriu şi apoi în mocirlă a atins cote ameţitoare.
Înainte de a fi o criză economică, financiară, sau politică,
criza românească e o criză a respectului de sine şi de celălalt,
o criză a demnităţii personale, instituţionale şi naţionale,
o criză a moravurilor, a bunei cuviinţe, a omeniei.

Dintr-o asemenea criză nu ne poate scoate niciun ajutor din afară.
Şi mă întreb dacă şi resursele interne ale unei eventuale reaşezări nu sunt cumva epuizate.

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Adrian Sobaru explică raţiunile gestului extrem care a şocat întreaga planetă

Adi speră să se întoarcă repede la muncă şi să fie primit bine. Ar vrea să nu fie dat afară şi transformat în "martir", pentru că iubeşte munca în televiziune
[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

Despre Sobaru s-a spus că e nebun, că e drogat, că a sărit de la balcon în Parlament pentru bani,
pentru faimă, pentru ceva concret. Nu încape în mintea unora că există oameni
care pot avea curajul desuet de a protesta cu adevărat în ţara în care alţii aleg
să sfideze criza "ca băieţii", arzând hârtii de 500 de euro la televizor.

Adrian Sobaru, electrician la TVR, autor al unui gest fără precedent în is­toria noastră recentă,
nu e făcut pentru lumea asta. N-are spi­rit de afa­cerist, nu minte, nu înşală, nu gân­deş­te urât,
încearcă să-i ajute pe alţii.
"Prost de bun" şi "un om simplu" sunt câteva dintre caracterizările făcute de câţiva cunoscuţi.
Prima păcăleală de la viaţă şi-a luat-o în 1989, când a ieşit pe stradă pentru libertate.
De­za­mă­git de farsele pe care le vedea, s-a în­tors acasă, gândind că cineva îşi ba­te joc de ţara asta.
A dat un pumn în pe­rete şi şi-a rupt mâna de durere şi ne­putinţă.
După 21 de ani, Sobaru a stri­gat iar "Libertate!" şi s-a aruncat de la o lojă a Parlamentului.
Pe tricoul pe care-l purta scrisese cu o noapte îna­in­te un citat din filmul lui prefe­rat:
"Ne puteţi lua viaţa, dar nu şi libertatea".
N-a văzut imaginile cu el că­zând nici acum. Încă nu poate.
Pe ju­mă­tate în glumă, pe jumătate în serios, spune fără răutate că i-ar fi plăcut să cadă
pe partea cu reprezentanţii pu­terii, ca să-i facă mai buni.
E de o mo­destie rară şi îi mulţumeşte lui Dumnezeu în fiecare zi pentru tot ce i-a dat
i pentru faptul că n-a rămas para­li­zat în urma căderii de la balcon.

.... merita sa cititi in continuare... [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

cred ca e cel putin stupid sa spui ca a sarit ca sa-si atraga publicitate

ca sa te completez...

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Prietenul nostru de familie, actorul Florin Zamfirescu, scrie:

" De peste douăzeci de ani asistăm cum persoane care nu au nici o legatură cu cinstea, cu onoarea sau cu interesul naţional, se luptă precum fiarele pădurii deasupra trupului unei Românii doborâte la pământ...
-“Rotaţia cadrelor” la care participăm din patru în patru ani, produce acelaşi rezultat deplorabil,
-minciuna ridicată la rang de realitate, ni se aruncă în faţă cum ai arunca un codru de pâine câinilor,
-batjocura este adresată bătrânilor şi copiilor, intelectualilor - bărbaţi şi femei, muncitorilor şi ţăranilor acestei naţii,
-jaful generalizat a născut miliardari fără nici un merit, în afară de acela că au ştiut să se înfrupte fără jenă şi perfect legal, din fasolea stricată a comunismului, digerabilă pentru ei...
-cinismul cu care guvernanţii noştri de ieri şi de azi “motivează” dezastrul prin care trecem, ne face să credem că suntem prea mulţi, mâncăm prea mult, muncim prea puţin, deci suntem niste handicapaţi
-avem un singur drept: să plătim taxe care se scurg în canalele lor, instalate pe sub toate instituţiile naţionale.
- Ne-am pierdut demnitatea de români, suntem ţinuţi deliberat în coada Europei la toate capitolele - industrie, agricultură, cercetare, inovaţie, artă, cultură, sport,
-Ne arătăm stupefiaţi de cele petrecute în Moldova de peste Prut, dar spirocheţii comunismului ne-au afectat în aceeaşi măsură şi pe noi. Acolo există o scuză – împuţinarea populaţiei autohtone. Noi nu avem nici măcar scuza aceasta! Suntem doar bolnavi.
-Am devenit un lazaret de care se feresc cu toţii! Leprozeriile noastre sunt izolate prin legi restrictive, venite din afară, şi am inceput să ne invăţăm cu asta.
- Ne prefacem că trăim, ne prefacem că avem mici satisfacţii, dar realitatea este o oglindă care nu poate fi acoperită la nesfârşit cu văluri ideologice!
- Ne autocondamnăm la moarte, din prostie şi ignoranţă, îndatorăm pe veci viitorul urmaşilor noştri, care vor simţi nevoia să plece cât mai departe, lăsând nepopulat un spaţiu care se va achita de datorii “prin el insuşi”.
- Este in pericol insăşi ŢARA!!! Şi vina este numai a noastră.
-Tânjesc după o dictatură a dreptăţii şi adevărului!
- Visez să trăiesc vertical, într-o ţară unde doar cinstea şi onoarea sunt “interes naţional”, iar nu în genunchi în faţa marilor puteri!
- Imi doresc parteneri care să-şi ţină cuvântul dat, să respecte munca, punctualitatea şi corectitudinea!
- Vreau să câştigăm respectul vecinilor noştri, iar vecinii noştri să simtă respect din partea noastră
- Pledez pentru un conducător – proprietar de drept al ţării, căruia să-i pese de soarta şi viitorul ei şi care să nu poată spune “nu mai am nimic de pierdut, sunt la ultima investire”!
- Marea Britanie, Belgia, Danemarca, Olanda, Luxemburg, Suedia şi mai nou Spania, ar trebui să ne fie exemplu! Sunt ţări cu nivelul de viaţă cel mai ridicat din lume, acolo unde şi Uniunea Europeană işi are sediul…
- Inaintaşii noştri, în anul 1864 ne-au lăsat un posibil model. Suntem atât de incapabili să-l cercetăm atent?
- Antecesorii noştri aveau o sfântă deviză, uitată acum şi pe care ar trebui s-o regândim cu toţii: Regele şi Dorobanţul!
- Regele adevărat garant al prosperităţii ţării sale şi dorobanţul, paznic al hotarelor ei…
- Se povesteşte că odată, prin anii 1900, Carol I pleca liniştit, pe jos, de la Palat înspre Cotroceni, împreună cu vreun ministru. Toţi trecătorii de pe Ştirbei Vodă îi făceau loc, se înclinau spunând cu respect: Maiestate!!!

Vă scriu cu buna-credinţă a unui om care se gândeşte la viitor.
Aştept păreri scrise cu aceeaşi bună-credinţă constructivă, lipsite de preconcepţii… (Florin Zamfirescu)"

În concluzie: cum deosebeşti un gabonez de un românez, dacă îi vezi pe stradă? ...

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

România cu lanţul de gît
Lanţul e de aur, România nu mai ştim prea sigur ce mai e şi a cui. Realitatea demografică s-a schimbat brusc, ca o furtună sosită din senin. Suntem sub ocupaţie, dar nu se vede nici o armată. Suntem colonizaţi de o populaţie certăreaţă şi nesimţită, venită din nici o stepă, adusă de nici un avion. O populaţie care a evoluat în interiorul corpului naţional, ca fetuşii din Alien, şi care iese acum prin burtă,urland din toţi bojocii: "Am avere, am valoare!"
E ca şi cum undeva, în secret, cineva ar fi dat drumul la o maşină de mal uman care acoperă încet-încet naţiunea lui Sadoveanu, a lui Eliade şi a lui Nichita... Incubatoarele de incubuşi din cartierele periferice, fabricile de cetăţeni ale lui Ceauşescu, tradiţia celor 15 copii în sălaşele de nomazi, cine mai ştie? Lumea de pe stradă nu mai e cea pe care o ştiam din copilărie. Tata Ioan şi Tanti Mimi, familie veche, cu casă în Cezar Bolliac, făcută la 1870, au lăsat în urmă un copil, care a mai făcut un copil, blond şi bucălat şi bine crescut, cu care mă jucam acum 40 de ani. Pană la urmă, a plecat în străinătate, la studii şi nu s-a mai întors niciodată. La fel, jumătate din stradă: urmaşii burgheziei care a avut timp să dospească elite. În locul celor dispăruţi, au apărut rufele colorate întinse la uscat şi boxele scoase pe fereastră.. În locul bunicii care ne spunea să nu scuipăm pe jos, s-a aşezat bunica ce-şi trimite nepoţii după băutură şi scuipă seminţe pe trotuar.
Peste tot miroase a moarte prin sufocare: e ca şi cum o prezenţă grea şi absurdă s-ar fi aşezat peste cerul nostru, peste felul nostru de a fi, peste ce credeam că e bine şi mai ales peste ce credeam că e frumos. Cefele groase nu mai sunt de mult buletinul de identitate al bulgarului: cetăţeanul român, cu lanţul de-un kil jumate, îi bate acum obrazul profesorului care se căzneşte să-i educe odrasla: "Bine, bre, crezi că eşti tu mai dăştept? Ia să văd ce maşină ai!".
Noul domn Goe nu mai e nici măcar simpatic: e viitor combinator şi dealer de droguri, viitor culturist, viitor ce vreţi voi, în afară de viitorul ţării lui, care se va mulţumi, de la un punct, doar cu trecutul..
Despre România, alternativa Caragiale nu mai are ce spune. Populaţia care ne înlocuieşte nu mai e nici măcar ridicolă. E dincolo de asta, în sensul cel mai rău şi primitiv cu putinţă. Scriitorul nu mai poate face nimic: e nevoie de etolog, de veterinar, de dresor.
Acum cateva zile, am văzut la Craiova parada acestei Românii Noi, triumful Mafiei înhămate la coşciugul lui Caiac, în semn de veşnic respect pentru o viaţă de crimă şi muşchi în sînge... Oamenii ăia care dădeau ordine poliţiei se pregătesc să dea asaltul final, spre puterea oficială, după ce au pus mana pe cea simbolică:
ascultăm muzica lor, ne refacem reperele după valorile lor, suntem călcaţi de maşinile lor. Undeva, departe,Uniunea Europeană şi moda corectitudinii politice ne învaţă să mulţumim frumos pentru asta şi să ne ştergem la gură. Am fost o naţiune, devenim o sumă de triburi. Suntem o ţară ocupată de hoarde sosite din pantece de mame eroine. O ţară pusă la respect cu pumnul plin de tatuaje, o ţară în care fiul naiv şi sărac al ţăranului (caţi or mai fi aşa) îşi face educaţia din textele de pe Taraf TV şi meseria de la şuţii cu care se întalneşte la Gara de Nord, cand se dă jos din autobuz.
Marginea lumii s-a răzbunat dand buzna în centru, pusă pe jaful identităţii naţionale, întocmai ca barbarii care năvăleau în Roma, surprinşi că localnicii n-au puterea să lupte.
Ţara cea nouă, care vine peste noi, nu mai are nevoie de ce-am strans în muzee şi-n cărţi.
Dar se va bucura, un pic, de efortul nostru. Cartea de română se poate retrage în privata din curte, unde îşi va îndeplini ultima menire, neprevăzută de nici un critic. În locul ei, discurile cu manele răman să sfideze eternitatea.
Cu ele nu poţi să te ştergi la fund. Chiar dacă ai vrea.
Lucian Mîndruţă

aurora a scris:

Iubesc fiecare cuvant scris din acest articol.
Traiesc departe de tot ce este important pentru acest om.
Ne plictisim prea repede de propria tara, dar ne reindragostim citind astfel de articole. Va multumesc!

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Un londonez şi-a vândut tot şi s-a mutat într-un sat mureşean unde lucrează pământul,
promovează turismul rural şi îi învaţă pe români să se îndrăgostească de propria ţară.

Foarte frumos din partea lui

merita kujetat...

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Am zis de mult că soluția ar putea fi să mergem cu toții la Săvârșin și să-l rugăm pe [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link] să revină în fruneta țării...

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

de Lelia MUNTEANU

Traian Băsescu a rămas acasă. Cât să tabere presa pe el.
V-aţi prins de lucrătură?
Mai întâi, informaţia cu îngheţarea pensiilor şi impozite mai mari.
Pe urmă, ştirea că la Cotroceni se schimbă puful din perne.
Ce tre' să ne trezească alăturarea celor doua informaţii? Oftică.

Ştiţi care e problema noastră? Ca ne-aprindem repede:
n-are lumea ce sa bage în gură şi Băse se gândeşte ce să pună sub… Hai, că n-aţi priceput nimic.
Ce a cerut, de fapt, în modestia lui?
Nişte puf de austeritate - caietul de sarcini specifică limpede "gâscă" nu "pasărea paradisului".
(Fireşte că n-a rămas dator. I-a prins pe ziarişti la Mangalia şi i-a seminarizat din
Strategia fiscal-bugetară de le-au mers fulgii).

Huanying guang lin! - Bun venit prezenţei tale care se apropie luminoasă!
Premierul Boc a descins în China, în fruntea unei delegaţii de o sută de căluşari (între care cincizeci de antreprenori).
Dacă Sarkozy, în 2007, în fruntea unei delegaţii compuse din Carla Bruni, după o vizită de două zile,
s-a ales cu 20 de miliarde, iar d-na Merkel s-a întors de-acolo cu vreo patru miliarde,
toată Romania trage nădejde că o fi rămas şi pentru Boc al nostru ceva maruntiş.

Ce le-am putea oferi noi la schimb? (În afară de celebrul discurs de condamnare a comunismului).
Poate că, după luni de vacanţă, le plantăm un ambasador.
Deocamdată, premierul Boc - după cum cu entuziasm a declarat la plecare - le va furniza un Institut Cultural Roman,
la schimb cu un Centru Cultural Chinez în Bucureşti.

Cred că această vizită semi-oficială e un semi-pas uriaş în consolidarea realaţiilor dintre cele două state
şi nădăjduiesc că înalţii oficiali români le vor împărtăşi omologilor lor,
la o raţă de Pekin cu compot de prune, secretul succesului nostru: "O ţară - doi premieri".

interesant...

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
venit aici acum 20 de ani şi care a plasat 2.000 de manageri

DE NUMELE lui Werner Stein, headhunterul de origine germană
care conduce firma de executive search Stein & Partners, se leagă plasarea unor executivi precum
Cristian Rey, directorul general al Intersnack România (producătorul Chio Chips),
sau Sergiu Mititelu, directorul general al producătorului de brânzeturi Hochland,
aflaţi de ani buni la conducerea acestor companii.

Stein a venit pentru prima dată în Bucureşti pe data de 19 februarie 1991
şi plasează executivi în multinaţionale de 17 ani.
În prezent, el conduce una dintre cele mai mari firme de executive search de pe piaţa locală,
cu afaceri de peste 360.000 de euro anul trecut.

El povesteşte că nu va uita niciodată ziua în care a venit pentru prima dată în România,
pentru că afară erau minus 22 de grade Celsius şi plin de zăpadă peste tot.

"Am rămas în România pentru că mi-au plăcut ţara şi oamenii.
Am văzut un potenţial de business foarte mare,
pentru că la începuturile capitalismului managerii români tineri erau foarte bine educaţi,
mai bine pregătiţi decât sunt în prezent.
În cei 17 ani de când fac recrutări în România, am avut 500 - 600 de proiecte şi am plasat 2.000 de executivi",
spune Stein.

Iniţial, el a venit în România pentru o perioadă de trei luni,

pentru a susţine un ONG în acţiunile de ajutorare a copiilor străzii.
Stein & Partners activează pe o piaţă cu o valoare de 7-8 mil. euro.

[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

de Lelia MUNTEANU

- Ce se dă, mămăiţă, acilea?

- Preavize.

- Şi e proaspete?

- Hai că-i culmea! Nu mai încapi de pensionarii ăştia…
Du-te, mamaie, nu sta pe-aici, că te caută Boc p-acasă!

- Mă duc, da' dacă tot am apucat rând, să mi-l ţii:
sunt după doamna în perfuzii, înaintea lu' băiatu' cu vena tăiată.

- Mamaie, nu vreau să mă enervez, tre' să gândesc pozitiv:
aici e o multinaţională. Oamenii stau la coadă să le dea papucii.
Se mută fabrica în Laponia, că-i mână de lucru mai ieftină
(ăia au îngheţat lefurile încă de la prima glaciaţiune).
Dar ce-ţi pasă matale? Ai n-ai treabă, ţie iti vine pensia.

- Domnule, ma iertaţi că intru în vorbă. Sunt un simplu cetăţean informat.
Am auzit la televizor că nu trebuie să vă descurajaţi dacă pleacă aştia.
La uşa guvernului sunt zece investitori străini mai mari ca ei.

- Şi dumneata crezi tot ce auzi la televizor?

- Domnule, a vorbit chiar consiliera primului ministru, doamna Aş.

- Unde nu dă Dumnezeu!

- Te asigur că dă, domnule.
Suntem o ţară atractivă, am ieşit din recesiune, avem un deficit mai mic decât America.
Citeşte presa internaţională.

- Zici că vin zece investitori străini?

- Pentru început.

- Cine?

- Primii sunt din Papua Noua Guinee. Ăştia nici n-au auzit de criză, prosperă în continuare.

- Papua Noua…?

- Da, domnule, ce te miri aşa? Au 2.418 dolari pe cap de locuitor! Plus ce mai poartă ei: mango, jambu, papaya.

- Şi cu ce vin?

- În primul rând, cu papagali.

- N-avem destui?

- Vorbesc de papagali de calitate superioară, selecţionaţi.
Au şi canguri de copac, calitatea I, foarte căutaţi la export.
Dacă primesc ceva facilităţi - cum a primit şi Fordul - e posibil să aducă fluturi de prăsilă.

- Fugi , dom'le, de-aici!..

- Ştii care e problema dumitale? A noastră, a românilor, în general: că nu suntem informaţi.
Păi, fluturii lor sunt uriaşi. Cu ce crezi că îi vînează? Cu carabina!

- Nu prea-mi vine să cred… Cu cât ar contribui la PIB toate… lighioanele despre care vorbeşti?
Cum pot crea astea locuri de muncă?

- Obligat creează - în turismul bio şi in agricultura zoologică. Cel puţin.

- Şi cum o să ne înţelegem cu ei, ce limba vorbesc?

- Tok pisin.

- ?

- O păsărească academică. Aşa că o să înveţe repede româna.
Dar, până atunci, trebuie să fim pregatiţi să-i întâmpinăm cum se cuvine.
Să le spunem un sincer "Tenkiu tumas"! Adică: "Mulţumim foarte mult"!
Sau un călduros "Bine aţi venit"!

- Şi cum le zicem "Bine aţi venit"?

- Reţine: Mipela velkam yupela!

Fără cuvinte. Materialele din presă spun totul. Lectură plăcută! :p )

Mai ceva decât "codoi" ) ( ) "Mafia personală a lui Adrian Năstase",
reșapată de Traian Băsescu la UNPR.

MRU către UNPR: "Dați-mi două nume, două propuneri pentru ministrul armatei."
Gabriel Oprea (președinte UNPR): "Gabriel Oprea sau GABRIEL OPREA!"



Prefectul aproape perfect
Autor: Narcisa IORGA
Joi, 13 Februarie 2003

A trecut de la gradul de maior la cel de general de brigadă în opt ani, din care şapte în rezervă;
A obţinut, în numai trei ani, titlurile de doctor, profesor universitar şi conducător de doctorat.

[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

Prefectul Capitalei, Gabriel Oprea, este, la numai 42 de ani, general de brigadă de justitie şi profesor universitar doctor.
Titlurile sunt trecute şi pe uşa cabinetului din prefectură. De curând, Gabriel Oprea este şi conducător de doctorat.
De regulă, se ajunge la asemenea performanţe după mai mult de douazeci de ani de muncă la catedră.
Dar regulile sunt făcute pentru a fi încălcate de ... excepţii.
Toate titlurile le-a dobândit în cei doi ani care au precedat numirea sa în funcţia de prefect.
Ce spune prefectul despre sine ?

“Eu vreau să-mi joc cartea cât mai bine şi să nu cumva să stric imaginea guvernului şi a premierului.
Am multe defecte, dar principalele calităti: mă organizez bine.
Am ajuns general la 40 de ani, am ajuns şi profesor tot pe la 40, într-adevăr, cam întotdeauna la excepţional,
dar m-am bătut pentru treaba asta, să ştiţi. Am căutat să am cât de cât acoperire”.

A crescut în trei ani cât alţii în zece
Gabriel Oprea termina, în 1990, la fără frecvenţă, Facultatea de Drept a Universitaţii Bucureşti, secţia Administrativ.
De la această secţie nu putea ajunge niciodată magistrat, ci doar consilier juridic pe probleme administrative.
În 1997 urmează cursurile Colegiului Naţional de Apărare.
Îşi ia doctoratul în drept “in jurul anului 2000”, după cum se exprima profesorul Oprea.
“Între 2000 si 2001, dl Oprea a fost director adjunct al Colegiului,
în 2001 şi-a luat gradul de profesor în cadrul Colegiului şi
tot atunci a devenit profesor asociat de Drept umanitar la cursurile noastre”,
ne-a declarat col.prof.univ.dr. Vasile Ozunu, locţiitorul pentru învăţământ al comandantului Colegiului.
Generalul Oprea a sărit toate celelalte titluri didactice intermediare.

Conform statutului cadrelor didactice, pentru ocuparea funcţiei de profesor universitar, aspirantul trebuie să aibă
“o vechime minimă la catedră de nouă ani în învăţământul superior sau în cercetare ştiinţifică de profil.
Pentru candidaţii care provin din afara învăţământului sau cercetării ştiintifice,
se cere o vechime de cel putin 15 ani de activitate în profilul postului pentru care concurează”.
Nici una dintre condiţii nu este îndeplinită de Gabriel Oprea.
Mai mult, el devine şi conducător de doctorat în «Ordine publică şi siguranţă naţională», începând de anul trecut.
Criteriile de evaluare pentru conferirea calităţii de conducător de doctorat, pe care le-am obținut de la Ministerul Educatiei,
specifică patru condiţii pentru obţinerea titlului în domeniul juridic:
“Să fie o autoritate recunoscută în domeniul în care urmează să i se acorde conducerea de doctorat;
să aibă publicate, în calitate de autor unic, trei lucrări monografice cu recunoaştere naţională şi internaţională;
să fie autorul a 40 de articole/studii publicate în reviste de specialitate;
să aibă o vechime de cel puţin zece ani ca titular în învăţământul superior sau în cercetarea ştiinţifică de profil”.
Din aceste condiţii, se pare că prof.univ.dr. Gabriel Oprea nu a bifat-o decât pe cea a celor 40 de articole
publicate în revista Colegiului Naţional de Apărare, al cărui director adjunct a fost. )

Este greu de înţeles cum nume de rezonanţă în Drept au devenit profesori universitari după mai mult de zece ani
de la susţinerea tezei de doctorat, iar Gabriel Oprea a reuşit această performanţă în numai un an.
Este iaraşi greu de înţeles cum profesori cu ani grei de experienţă la catedră nu reuşesc să treacă de furcile caudine
ale Comisiei de evaluare pentru conferirea calităţii de conducător de doctorat,
în timp ce Gabriel Oprea obţine titlul la doar un an după ce devine profesor universitar.

Explicaţia pe care ne-o dă Gabriel Oprea ? “Dacă te baţi, sunt şi excepţii, aţi înţeles ?”

Daca te baţi, sunt şi excepţii
“Generalul bg. de justiţie prof.univ.dr.” Gabriel Oprea se prezintă, când are ocazia, ca militar şi magistrat.
Curiozitatea ne-a împins să aflăm mai multe despre omul care, la doar 42 de ani, are atâtea titluri şi grade.
Gabriel Oprea a terminat Şcoala de Ofiţeri de la Sibiu, specializarea Intendenţă, în 1983.
În 1990 devine consilier juridic în MApN, dar e “trimis” pe litoral să comande două complexuri hoteliere ale armatei.
După ce e avansat în grad “la exceptional”, în 1993 trece în rezervă cu gradul de maior şi intră în afaceri imobiliare.
Revine în forţă în 2000 direct cu gradul de colonel. Un an mai târziu, e deja general. Încă un an şi ajunge prefect al Capitalei.
Surse militare care doresc să-şi păstreze anonimatul ne-au declarat că avansarea în gradul de general a lui Gabriel Oprea
s-a făcut la propunerea premierului Adrian Năstase, fără ca ofițerul să mai treacă prin Colegiul MApN, format din 12 generali.
Avansarea a fost solicitată preşedintelui Iliescu întrucât Gabriel Oprea avea să ocupe funcţia de
preşedinte al Rezervelor de Stat. A ajuns general fără să mai respecte obligaţia de vechime în gradul de colonel de trei ani,
forţând Legea nr. 80/1995. Avansarea s-a făcut iaraşi la exceptional. Aşa a parcurs şi traseul universitar.

“Am căutat să am cât de cât acoperire”
- (NO) Domnule Oprea, vă prezentaţi ca ofițer de justiţie militară. Ce înseamnă această funcţie ? Sunteţi magistrat ?
- (GO) Am fost ofiţer de justiţie militară, şi asta este arma pe care o reprezint eu acuma,
în calitate de militar activ. Acuma sînt ...
- (NO) Prefectul Capitalei.
- (GO) Prefectul Capitalei, exact.
- (NO) Lucrarea de doctorat când aţi prezentat-o ?
- (GO) În procedură penală.
- (NO) Când ?
- (GO) Deci doctoratul a durat vreo patru-cinci ani, deci în jurul anului 2000 am devenit doctor.
La domnul Ion Neagu, în procedură penală.
- (NO) În 2001 aţi devenit profesor universitar la Colegiul Naţional de Apărare.
Până să obţineţi acest titlu aţi mai predat undeva ?
- (GO) Ca să ajungi profesor trebuie să ai un numar de lucrări ştiintifice, un număr de participări la nişte colocvii,
un numar de cărţi. Eu am trecut aceste baremuri şi am devenit profesor universitar în cadrul Colegiului Naţional de Apărare
a Ţării (n.r. - titulatura corectă este Colegiul Naţional de Apărare). Am fost şi director adjunct pe-acolo, m-aţi înteles ?

- (NO) Dar aţi parcurs toate etapele de acordare a titlurilor didactice, aţi fost mai întâi preparator,
apoi asistent, lector, conferenţiar ?
- (GO) Nu este obligatoriu să parcurgi toate etapele dacă faci cercetare ştiinţifică, m-aţi înţeles ?
Poţi să le parcurgi pe toate, dar dacă eşti cercetător ştiinţific în domeniu şi îndeplineşti criteriile se formează o comisie
şi devii profesor universitar. Eu am devenit perfect legal, dacă asta vă interesează.

- (NO) Este adevărat că dl Adrian Nastase v-a propus pentru acordarea gradului de general ?
- (GO) Binenţeles, era şeful meu. Eu eram şeful Rezervelor de Stat, am fost o perioadă trecut în rezervă, m-aţi înţeles ?
Asta începând din ‘93. În momentul în care am fost numit şeful Rezervelor de Stat, aici exista o dublă funcţie:
şi militară, si civilă, secretar de stat, dar cu funcţie de general de corp de armată.
Am beneficiat de prevederile Legii 80, în care trebuie să ai gradul funcţiei, am avut rezultate foarte bune, m-aţi înţeles?
Aşa. Am fost propus de dl premier la gradul de general. Aşa, şi dl preşedinte ... a dat decretul.

- (NO) Acum mai predaţi la vreo facultate ?
- (GO) Da, în limita timpului, predau un curs de Drept umanitar la Colegiul Naţional de Apărare.

- (NO) Conduceţi şi lucrări de doctorat ?
- (GO) Da, începând din acest an, am căpătat şi această calitate. Eu am următoarea politică: să fac treabă aici. Vreau să vă spun că am fost propus să candidez la funcția de primar general al Capitalei, am refuzat fiindcă vreau să-mi fac treaba aici. Deci, nu fac nimic electoral.
- (NO) Dar eu am auzit că veţi fi ministru.
- (GO) Asta e altceva. Într-o asemenea funcţie nu te propune decât premierul, şi pentru asta trebuie să ai anumite rezultate.
Deci aici bănuiesc că la nivelul ăsta se discută.
Dar niciodată mie premierul nu mi-a spus că mă are în vedere să mă facă ministru, niciodată.
Eu vreau să-mi joc cartea cât mai bine şi să nu cumva să stric imaginea guvernului şi a premierului.
Am multe defecte, dar principalele calități: mă organizez bine.
Am ajuns general la 40 de ani, am ajuns şi profesor tot pe la 40, într-adevar cam întotdeauna la excepţional,
dar m-am bătut pentru treaba asta, să ştiţi. Am căutat să am cât de cât acoperire.

- (NO) Sunteţi cam tânar şi pentru gradul de general, şi pentru titlul de profesor universitar.
- (GO) Probabil, dar numai în condiţiile legii şi numai dacă te baţi şi sunt şi excepţii, aţi înţeles ?


EXECEPTIONAL!!! aţi înţeles? ( ) ( )

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Am vorbit ieri despre arta filmului cu elevi în clasa a IX-a ai Colegiului Sf. Sava.
O premieră pentru mine: să stabileşti un asemenea dialog nu cu studenţi, cu masteranzi sau doctoranzi,
ci cu adolescenţi de 15 ani, nu-i chiar floare la ureche.

Am început prin a-i întreba ce film preferat au fiecare. Răspunsurile m-au uimit.
Fiind o clasă cu destule fete, mă aşteptam ca Saga Amurg, cu Robert Pattinson, să bată tot.
Nici gând, nu l-a pomenit nimeni pe bietul bampir.
În schimb a fost nominalizat Dogville al lui Lars von Trier!
Pe locul întâi s-a clasat Shutter Island, de Scorsese, care nu e original şi nici vreo capodoperă,
dar e un film despre realităţi paralele, condiţionare mentală, obsesii şi spaime ontologice,
nu vreo comedie sau un thriller uşor digerabile.
Pe locul doi, surpriză, Godfather (menţionat chiar aşa, nu Naşul) partea intâi, al lui Coppola - un film din anii `70!

De sub o claie de păr negru şi creţ, un puşti a zis Once upon a time in America...
M-a uns pe suflet, aşa că l-am întrebat cine e regizorul, cine sunt actorii principali.
A răspuns perfect, Leone, De Niro, James Woods, Joe Pesci...
L-am întrebat şi cine-i autorul splendidei muzici a filmului. Nu ştia, dar merita să-l fi văzut şi auzit în ce fel nu ştia!...

A răspuns "Nu ştiu" fără să piardă mai mult de o secundă, fără să simuleze cu un ăăăăă...
şi priviri în sus sau către colegi că i-ar sta pe limbă sau că roteşte în cap zecile de nume de compozitori de muzică
pentru film pe care le-ar şti şi îi e greu să aleagă.

A fost un "Nu ştiu" spus pe exact acelaşi ton cu care răspunsese corect, fără urmă de aroganţă,
fără a se scuza şi a cere îngăduinţă sau a insinua că răspunsul e lipsit de importanţă, ca şi întrebarea,
am răspuns la trei, ce mai vrei...
Nimic din trucurile generaţiilor de politicieni H2O, cu răspunsuri şi justificări la orice întrebare,
pe care îi văd de 20 şi ceva de ani sub semnul părintelui lor întemeietor, A. Severin, politicianul care îi asigura,
la începutul anilor `90, pe nişte reporteri de la Caţavencu, întrebat fiind ce părere are cu privire la dublarea hidrogenului
faţă de oxigen în apă, că el a avertizat în legătură cu acest pericol ecologic şi la Consiliul Europei.

Fireşte că mi s-au bulucit în cap imediat cavalerii apei chioare:
Mircea Geoană încercând să paseze ca pe o leapşă răspunsul la întrebarea în ce sector al Capitalei e platforma Măgurele,
Traian Băsescu negăsind prin minte ce-a fost pe 22 iunie 1941 şi năzuind să-şi compenseze ignoranţa prin diversiuni brutale,
Adrian Năstase în faţa întrebării cu vânătoarea şi estetica sângelui pe botul căprioarei,
Theodor Stolojan scrâşnind hotărât ca un partizan "Nu comentez" la solicitarea de a recita prima strofă din imnul naţional,
Crin Antonescu rugat să îşi prezinte pe scurt candidatura la preşedinţie în limba engleză...

"Nu ştiu", spus de savistul "afro", m-a făcut fericit, mai mult decât Ennio Morricone.
Cunoaşterea autentică, de sine şi de ce e în jur, începe cu un astfel de "Nu ştiu".

Aşa că am prins curaj şi, fiindcă a venit vorba la un moment dat, i-am întrebat care dintre ei nu fumează - să ridice mâna.
O pădurice de mâini a zvâcnit pe loc, verticale şi drepte, ca în spielbergul "Întâlniri de gradul III",
când indienii sunt întrebaţi de unde vin sunetele stranii.
Ironia amară a nu-ului din întrebarea mea fusese spulberată într-o clipă. Mâinile acelea nu puteau să mintă.

Am plecat cu o speranţă. Poate că generaţia lor, a chenzinarilor anului 2012, va reuşi să transforme România
din tărâmul lui "N-am aflat, dar ştiu", în ţara lui "Nu ştiu, dar voi afla".


Cristian Tudor Popescu este senior editor al ziarului Gândul