Una... Alta... de Romania

Ei... si acum, dupa dezastrul elevilor la bacalaureat,
dezastrul profesorilor la examenul de titularizare...
doar 30% dintre cei care au sustinut examenul au promovat

Cei care au obtinut medii peste 7 se pot titulariza.
(chiar daca in acest moment nu exista catedre libere).
Si daca nu gasesc o catedra in specialitatea pentru care au dat concursul,
vor putea ocupa un post de suplinitor.

Din cei 29.291 de candidati care s-au prezentat la examen,
- 5.460 s-au retras din concurs,
- 95 au fost eliminati - 55 pentru frauda, iar restul pentru dosare incomplete.

- 32% dintre concurenti au luat note sub cinci,
- 38% intre cinci si sapte
Au promovat doar 30% dintre profesorii care urmareau obtinerea unui post de titular.

Extreme?
52 de note de 1 (jumatate dintre acestea la disciplina educatie si sport).
Dar s-au luat si 26 de note de 10.

Perle?
unii profesori de Limba Romana au facut concurenta chiar elevilor de la bac
"Virgula este o intrerupere de sarcina", "Motivele iubirii ar fi iubirea",
"In Luciafarul, subiectul exprima expresia absolvita pe care o atinga gandirea poetului"


Intre candidati, sunt tineri care abia au absolvit facultatile.
Dar sunt si multi suplinitori, poate majoritatea. Acestia predau de multi ani, ca suplinitori,
si chiar daca nu si-au luat examenul, vor preda in continuare multi ani, ca suplinitori. Ca si pana acum.

Numarul catedrelor libere este foarte mic.

Gina Camelia Roman :
ROMÂNIA MEA: „ŢARA CONTROVERSELOR!”
ELEVĂ ÎN CLASA A X-A.
LOCUL ÎNTÂI DIN 52 DE PARTICIPANŢI. CÂŞTIGĂTOAREA CONCURSULUI DE ESEURI „ROMÂNIA MEA”

Mi se spune că sunt un copil îndrǎzneţ aflat pe treptele maturizǎrii… Frumoasă caracterizare… Mă simt cuprinsă de un vârtej analitic şi mă gândesc că aş putea sǎ decupez scurte fragmente de viaţă autentic românească, într-o dimineaţă frumoasă de vară. De comun acord cu gândurile mele, mai ridic odatǎ binoclul şi privesc în zare pentru a da frâu liber vocii interioare. Astfel, privesc la România, aceastǎ ţarǎ teribil de simplǎ şi frumoasǎ, trecutǎ adesea prin focurile unor rǎzboaie, despre care am învăţat la istorie că nu au fost întotdeauna ale ei, aclamatǎ şi blamată, şi oacheşǎ, cu oameni care visează să trăiască în altă ţară . Iluzoriu? Nu ştiu ce să zic de la înălţimea celor 17 ani ai mei...

Este ţara mea, ţarǎ scǎpatǎ din mânǎ ce se îndreaptǎ spre un declinul sadic creat de propriile mentalitǎţi? Ar fi absurd sǎ pun aceste cuvinte pe umerii numelui de România? Nu, eu nu sunt în mǎsurǎ sǎ învinuiesc ţara pentru nimic ci doar sǎ atrag atenţia cǎtre „umilul” megieş român.

Este cert faptul cǎ într-o zi voi putea pǎrǎsi aceastǎ ţarǎ ... Privesc, stagnez dar nu, stingher ca un fobist aflat în faţa propriei uşi fǎrǎ cheie… Cutez a-mi părăsi ţara şi a începe viaţa într-o ţarǎ perfectǎ? Este România o ţară perfectă? Cum ar arăta o ţară perfectă, cu oameni perfecţi? România este locul unde am crescut, am împǎrţit bucurie, tristeţe, am învǎţat sǎ iubesc, sǎ dau frâu liber imaginaţiei, sǎ cred în forţele proprii, sǎ mǎ exprim, sǎ ajut, sǎ caut rǎspunsuri, sa ignor, sǎ sper ca într-o zi eu cu un grup de oameni asemeni mie vom putea pune baze solide într-o ţarǎ ierarhic magnifică, iar spectacolul proastei imagini va înceta.

Mă simt prinsǎ în mrejele ţării care, cu o ultimă sforţare, încearcă să mă ademenească prin masivele ei înzǎpezite iarna, prin adierea florilor de primavarǎ, cu aerul ei de fecioară adormitǎ de bogǎţia verii şi dezmierdată de o bǎtrânǎ toamnǎ târzie, traversată dinspre vest spre est de zonele întinse de câmpie cultivatǎ cu sapa şi cu calul, de oameni care s-au chinuit să-şi dea un rost propriei vieţi. Purtǎm cu noi veacul frumuseţii, a dorului de drumeţii, a muncii obositoare de la câmp care nu curge parcă prin vene deşi glasul biroului şi ora 7 pândeşte perfid… De undeva, din inima ţării se aude tulburător imnul în culorile sfinte de curcubeu, tricolor al unui popor ce pe zi ce trece uitǎ sǎ trǎiascǎ, având un cult al acumulării de traume. Probleme sau pǎreri tardive, puse faţǎ în faţǎ cu românul, se aud ca dintr-o crevasă: avem facilitǎţi insuficiente, fonduri inexistente, tinere talente distruse de piţipoance cu sex appeal, faptul cǎ pentru clasa politicǎ suntem simple instrumente de vot cu propuneri indecente, dacă indecenţă înseamnă echivalenţa vot – peşte congelat, cǎ noi deşi nu avem suficiente case... construim monumente, cǎ bunele maniere par a se gǎsi la intelectuali sau în aparenţǎ la cei cu portofele nepurtate în buzunar, presiuni cǎ la capǎtul sǎrǎciei se aflǎ viaţa, clubul, luxul. Cumplit este faptul cǎ fiecare dintre noi avem idealuri şi sentimente, suntem o întreagǎ naţiune ce ne cǎutam valori şi încă îndrăznim să sperăm că vom trăi o viaţǎ care sǎ nu se transforme în tipul de hranǎ fǎrǎ condiment.

Aş vrea să cred că, orice curs vor lua lucrurile, România este în noi, totul ţine de noi, redresarea ţine de noi, că le suntem datori celor care au luptat de veacuri pentru fiecare palmă de pamânt. Aş vrea să se trezească în noi spiritul civic şi să ne gândim că nu am putea privi altfel România decât locul unde copiii sunt învǎţaţi sǎ vorbeascǎ româneşte, sunt educaţi şi purtaţi de mânǎ în grǎdiniţe, apoi la şcoalǎ.

Dacǎ m-ar întreba cineva de unde sunt, cu siguranţǎ aş şti sǎ rǎspund: din Vaslui, de pe o stradǎ anume, locuiesc într-un bloc, fost gri, actualmente colorat fǎrǎ nicio noimǎ, colţ cu maneaua vecinului de la parter şi cu bormaşina celui de la 3 care sparge şi meştereşte de cel puţin un an. Mǎ uit în oglindǎ analitic, cred cǎ arǎt bine, pǎrul îmi cam face figuri, dar deja nu-l mai iau în seamǎ. Cobor scǎrile prudent, mi-e teamǎ sǎ nu alunec, a spǎlat proaspǎt femeia noastrǎ de serviciu. La capǎtul culoarului deja zǎresc aceleaşi siluete, vecinii mei care ascultǎ muzicǎ pusǎ în casǎ de afarǎ. Încerc să-i ignor, aşa cum ignor şi replica de fiecare zi a mamei, mama nu se poate abţine sǎ nu exclame „Ce dracu or face ǎştia toatǎ ziua în faţa blocului? Alţii de vârsta lor au şi copii. Mai târziu îţi dau în cap pentru o bucatǎ de pâine!” În naivitatea ei, speră... să nu ajung şi eu ca ei.

Înaintez spre ieşirea din scarǎ. Vali, un urecheat ciudat, mǎ salutǎ zâmbind cu gura plinǎ de seminţe. Schiţez un zâmbet, mǎ mai întreabǎ ceva, dar nu mai aud ce, nici nu mai doresc sǎ aflu, dar le simt privirea fix pe fundul meu. Brusc, mǎ întreb dacǎ vreunul o fi avut în viaţa lui emoţii la românǎ, sau s-o fi strǎduit la matematicǎ. Îmi vine un gând şi mai ciudat în minte. Cum or fi arǎtat când erau bebeluşi, moi şi pufoşi ? Ce aşteptǎri o fi având de la ei nişte mǎmici nedormite? Unde, pe ce scarǎ a societǎţii ar trebui sǎ-i aşez? Sunt scursuri, sunt plevuşcă? Or fi, dar sunt români, la fel ca şi mine! Asta nu pot ignora. Ce şanse primesc ei şi de la cine? Ce şanse primesc eu şi de la cine? Prin urmare, eu am un reper, eu cea dintr-o familie obişnuitǎ, ei – din familii la fel de obişnuite, ca şi mine! Lǎsati de capul lor, au alte repere… Eu, de pe strada X, din blocul X ca şi ei, eu din Vaslui, ca şi ei, eu din România ca şi ei… Din România mea şi din România lor…

Mergând spre şcoalǎ, mǎ gândesc brusc la ce aş vrea sǎ mǎ fac când voi fi mare. Mesajele primite sunt cel puţin bulversante: „Şcoala româneascǎ scoate tâmpiţi”! Oi fi şi eu unul dintre ei? Cu siguranţǎ! „Medicii din România sunt cei mai slabi din Europa, şi e la modǎ sǎ te tratezi în strǎinǎtate”... Toate fetele de vârsta mea vor sǎ se facǎ modele sau... nu ştiu... Ceva care sǎ le aducǎ mulţi bani şi faimǎ.

Îmi atrage brusc, deodatǎ, atenţia un afiş publicitate rupt. Încǎ se mai observǎ zâmbetul „ca pentru pozǎ” al celui care promitea ca şi alţii... marea cu sarea! Mǎ întreb, n-o fi şi el un produs al şcolii româneşti ?. Dacǎ da, avem acelaşi numitor comun, eu şi cu domnul din afişe, suntem tâmpiţi. De ce aş vota un tâmpit?

Drumul cǎtre şcoalǎ e un spectacol cotidian. Îmi propun mereu sǎ vǎd ceva, o pǎrticicǎ din ţara asta. In acest moment vǎd o femeie cǎrând o sacoşe, însoţitǎ de soţul care fumeazǎ o ţigarǎ… şi simt brusc că nu mai vreau să mă gândesc la nimic…

Şase prunci nevinovaţi au pierit, pe 16 august 2010, în flăcările care
au mistuit
Secţia de Terapie Intensivă a Spitalului Panait Sârbu din
Capitală.
A trecut un an de la aceasta tragedie. Ce s-a mai intamplat?

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

........ Nu văd nici măcar detectoare de fum şi, ca un blestem care nu vrea să părăsească maternitatea,
zeci de cabluri electrice ies ameninţător din pereţi sau îţi încurcă paşii.
În faţa mea, o tânără în uniformă medicală îşi trece cardul pentru a deschide uşa de la Terapie Intensivă,
vorbind la telefon: “Nu, dragă, sunt singură pe tură. E perioadă de concedii, n-ai ce să-i faci”...

MARE ADEVAR!!!


Citat dintr-o scrisorica primita de la finante:

...."Suntem nevoiti sa va returnam declaratia fiscala, adresandu-va rugamintea sa o revedeti si sa faceti corecturile necesare, deoarece nu putem accepta raspunsul dvs. de la rubrica PERSOANE AFLATE IN INTRETINERE unde ati trecut: Guvernul, Parlamentul, functionarii administratiei locale, judetene si de stat precum si cateva milioane de tigani".

Chiar asa ... [Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

Franz Schneider a scris:
Citat dintr-o scrisorica primita de la finante:

...."Suntem nevoiti sa va returnam declaratia fiscala, adresandu-va rugamintea sa o revedeti si sa faceti corecturile necesare, deoarece nu putem accepta raspunsul dvs. de la rubrica PERSOANE AFLATE IN INTRETINERE unde ati trecut: Guvernul, Parlamentul, functionarii administratiei locale, judetene si de stat precum si cateva milioane de tigani".

Pai normal ca nu pot sa recunoasca.

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Selistat nu e un sat de pe fata nevazuta a lunii.
E un sat priponit la capatul unui drum spart printre dealurile transilvane, la 28 de kilometri de orasul Fagaras.
Acolo traiesc oameni care au nevoie de medic.

"Principala problema in Romania este absenta accesului la asistenta medicala (...)",
scrie raportul Bancii Mondiale din iunie 2011.

Prin Selistat medicul trece cam o data pe luna, vara. Iarna? Nimeni nu stie.

Povestea satului romanesc fara medic nu e singulara, iar vina e impartita:
medicul e vinovat ca nu e dispus sa esueze cu masina in santurile din zona,
satenii sunt vinovati ca nu stiu sa se gospodareasca mai bine,
copiii sunt vinovati ca se imbolnavesc prea des.
Toti traiesc "fericiti" in Selistat, satul european de pe fata nevazuta a Romaniei.

... vezi si video ...

Unii dintre ei nici nu-si dau seama cum ar fi sa fie mai bine...Trist.

Am văzut în această seară emisiunea "culisele Palatului Regal". (de Carmen Avram)
Imagini şi interviuri cu oamenii care lucrează la reşedinţa oficială permanentă a Regelui Mihai, Palatul Elisabeta.

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]


M-a impresionat seriozitatea, calmul, plăcerea cu care lucrează oamenii acolo.
Într-o atmosferă de respect, de politeţe, de apreciere, de foarte mare seriozitate şi rigoare.
Modul în care au fost angajaţi, unii calificaţi şi învăţaţi acolo, în palat, de familia regală chiar.
Regulile foarte stricte... modul de aranjare a mesei, pentru mesele festive, oficiale.
Programul tututor activităţilor stabilit cu un an înainte... totul, rezervări, masă, meniu...
Foarte interesant să poţi pătrunde astfel în viaţa familiei regale.

Banca Naţională B.N.R., prin şeful acestei instituţii, Mugur Isărescu,
a lansat astăzi o medalie jubiliară dedicată Regelui Mihai, la împlinirea a 90 de ani.

Regele Mihai a fost reprezentat la această festivitate de Principesa Margareta şi de Principele Radu.
Principesa Margareta i-a oferit o medalie ministrului culturii, Kelemen Hunor, preşedinte al UDMR.

Medalia Jubiliară are pe avers profilul Regelui
[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

iar pe revers se află stema mare a României
[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

Este realizată din tombac (un aliaj de cupru cu zinc) auriu, nepatinat, nelăcuit.
Desenul de pe monedă a fost realizat de Cristian Ciornei, iar macheta de către Vasile Gabor.

Conform unui comunicat al Casei Regale, medalia este
„un cadou al Principesei Moştenitoare şi al Principelui Radu, emisă în colaborare cu Banca Naţională a României,
pentru a aminti de legătura dintre fostul suveran şi moneda care, potrivit articolului 88 din Constituţia din 1923,
se emitea în numele Regelui“.

Chipurile membrilor Casei Regale au apărut de-a lungul timpului pe diverse monede aniversare.
Una dintre cele mai interesante medalii cu Mihai I a fost bătută în 1927, pe când Regele avea 6 ani.
Pe avers era profilul său, cu inscripţia „Mihai I, Regele românilor“, iar pe revers mesajul
„România întregită închină Luceafărului ce răsare neţărmuita’i dragoste“.

Chipul Regelui Mihai I a apărut pentru ultima oară pe două emisiuni monetare, din 1947.
Este vorba de o monedă de 10.000 de lei, înainte de stabilizarea monetară,
şi de una de 5 lei, emisă după stabilizare. [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

EXCLUSIV Cum a betonat statul în zece rânduri şmenul cu clubul CFR pentru deputatul PD-L Popoviciu
Scris de Dragoş Boţa in 02/01/2012 – 1:30 PM9 Comentarii

Căile Ferate Române s-au predat în faţa deputatului PD-L Alin Popoviciu, care printr-o anexă de zece rânduri s-a asigurat că va fi imposibil ca firma sa să fie scoasă în următorii 15 ani din Clubul CFR, aflat în centrul Timişoarei. PRESSALERT.ro a dezvăluit faptul că firma Prozax SRL, în care acţionari sunt deputatul Popoviciu şi soţia sa, a închiriat spaţiul aflat în zona zero a Timişoarei, de aproape o mie de metri pătraţi pentru nici o mie de euro. Contractul prin care CFR pierde milioane de euro a fost semnat de Valeriu Trică, directorul Regionalei CFR Timişoara în momentul semnării contractului – decembrie 2009. “Întâmplător”, Trică este unul din oamenii de încredere ai deputatului Alin Popoviciu, fiind unul dintre cei care i-a făcut campanie în perioada alegerilor. Ulterior, încheierii acestui contract, Trică a fost numit directorul general al CFR SA.

PRESSALERT.ro a intrat în posesia unui document care dovedeşte că Trică şi Popoviciu au avut grijă să perfecţioneze “tunul” dat CFR, asigurându-se că timp de 15 ani deputatul democrat liberal va fi aproape imposibil de scos din spaţiul care are ca destinaţie “activităţi culturale dedicate în mod special copiilor”. În realitate, în fostul club CFR s-a făcut “pac-pac” cu lasere şi spaţii pentru sărbătorirea zilelor de naştere pentru copii. În urma unei solicitări trimise de Prozax SRL, conducerea centrală a companiei de căi ferate, condusă de Trică, a fost de acord să modifice o serie de clauze din contract, toate schimbările fiind în defavoarea societăţii de stat. Dacă iniţial se preciza că în cazul încetării înainte de termen a contractului amenajările efectuate în spaţiul închiriat rămân în proprietatea CFR fără nici o despăgubire, prin anexă s-a limitat doar la situaţia în care “pentru o cauză determinată de culpa exclusivă a locatarului”. Printr-o altă modificare, CFR SA , ca şi proprietar al clădirii, a renunţat la dreptul de a rezilia oricând contractul pe perioada celor 15 ani, clauza modificându-se astfel încât denunţarea unilaterală a contractului de către una dintre părţi cu 60 de zile înainte se poate face “numai pentru o culpă exclusivă a celeilalte părţi”. De asemenea, au fost eliminate integral alte trei clauze prin care CFR putea notifica şi solicita eliberarea spaţiului când interesele de exploatare sau modernizare ale companiei de stat impun acest lucru.

Anexa a fost semnată din partea regionalei CFR de Ion Stoichescu, cel care apoi l-a înlocuit la conducerea companiei naţionale pe Valeriu Trică, care a revenit la Timişoara. Până la ora redactării acestui material, niciunul dintre reprezentanţii CFR nu a putut fi contactat pentru a explica de ce au fost de acord cu aceste clauze

Cititi acum cit este cald !

Ce se ascunde în spatele scandalului uriaş legat de medicul Raed Arafat?


TRAIAN BĂSESCU I-A PROMIS LUI JEFFREY FRANKS CĂ VA PUNE BANII CONTRIBUABILILOR ROMÂNI
LA DISPOZIŢIA COMPANIILOR AMERICANE DE ASIGURĂRI

Traian Băsescu dă înapoi în ambiţiile sale de a promulga pînă în luna martie noua Lege a Sănătăţii.
Enervat de faptul că demiterea lui Raed Arafat de la conducerea SMURD s-a dovedit o mişcare ce i-a pus în cap toată societatea românească, Pazvante Chiorul caută acum soluţii de a calma spiritele, fără să pară că a fost înfrînt.
În acest context, joi seara, în jurul orelor 21, el a discutat, mai bine de două ore, cu sfătuitorii lui de taină: nelipsitul Sebastian Lăzăroiu şi, prin telefonul special, Virgil Măgureanu.
Pentru a ieşi cît mai neşifonat din chestiune, cei doi i-au sugerat să amîne etapa de intrare la vot, în Parlament, a Legii, programată pentru începutul lunii martie, cu încă două-trei luni, sub pretextul măririi perioadei de dezbatere publică.
Astfel, legea va fi tocată de opinia publică pînă la epuizare, sub pretextul... democraţiei (?!), iar evenimentul cu Arafat va fi uitat.
Sursele noastre spun că soluţia părea să îi surîdă lui Traian Băsescu, dar el se teme că prelungirea termenului de promulgare îl va supăra pe Jeffrey Franks.
Noi am aflat că el i-a promis stăpînului de la FMI că legea, care, în esenţă, va pune la dispoziţia companiilor americane de asigurări de sănătate banii contribuabililor români, va fi promulgată în primul trimestru al acestui an.
De altfel, discuţia publică vehementă, declanşată pe marginea legii, a provocat întrunirea de urgenţă, la Camera de Comerţ Româno-Americană (cunoscută oficină a CIA), a reprezentanţilor din România ai firmelor americane de asigurări de sănătate şi ai furnizorilor de medicamente şi tehnică medicală din SUA.
Si nu uitati! La acestea se mai aduga presiunea camarilei care deja a antamat aducerea de salvari second hand care sa fie vandute la pret de noi Ministerului Sanatatii, cat si faptul ca ar putea fi privat de tainul ce i se cuvine. Va amintiti: "avem nevoie de 3000 de salvari, cate una pentru fiecare comuna".

Scrisoare deschisă poporului român transmisă de arhimandritul Iustin Pârvu – Mesajul tăbliţelor de la Tărtăria

>
> Scrisoare deschisă poporului român transmisă de arhimandritul Iustin Pârvu – Mesajul tăbliţelor de la Tărtăria
> “Îţi scriu pentru că sper ca măcar acum, să îţi aminteşti cine ai fost, cine eşti şi poate aşa vezi încotro te îndrepţi! Eşti singurul popor european care trăieşte încă acolo unde s-a născut. Nu o spun eu, o spune istoria popoarelor. O fi mult, o fi puţin, nu ştiu dar ştiu că eşti unic în Europa, această Europă care te loveşte, te jigneşte şi te umileşte. De ce o laşi să facă asta, când tu eşti singurul popor născut, crescut şi educat în graniţele sale? Eşti primul popor din lume care a folosit scrierea. Nu o spun eu, o spun tăbliţele de la Tărtăria , şi o recunosc toţi cei care le-au studiat.
> Acum 7000 de ani, când alţii nici nu existau ca popor, pe aceste meleaguri locuitorii scriau, pentru a ne lăsa nouă mândria de a fi prima civilizaţie care se semnează pe acest pământ.
> Scrierea sumeriană a apărut 1000 de ani mai târziu şi totuşi mulţi se fac că nu văd şi nu recunosc adevărul. Cât timp o să te laşi neglijat ?Ai fost singurul popor pe care nici o putere din lume nu l-a cucerit chiar dacă ai fost împărţit, despărţit şi asuprit de mai multe imperii. Nici unul nu a putut să te cucerească cât ai fost unit, nici romanii care au stăpânit doar o parte din vechea Dacie, cealaltă fiind stăpânită de Dacii liberi, nici turcii care nu au reuşit niciodată să îţi transforme teritoriul în paşalâc.
> Toate marile înfrângeri s-au bazat pe trădare. NIMENI NU A REUŞIT SĂ TE SUPUNĂ CÂT AI FOST UNIT. De ce te laşi dezbinat ?Ai fost scut creştinătăţii, când întreaga Europă tremura de teama islamului.
> Sângele tău a salvat Europa iar românul Iancu de Hunedoara a salvat Viena şi întreaga Europa de furia semilunii. Acum, tu popor de salvatori ai creştinismului, eşti tratat ca un paria. Când îţi vei revendica drepturile ?
> Din tine au apărut: Eminescu, Enescu, Brâncuşi, Gogu Constantinescu, Vuia, Vlaicu, Coandă, Petrache Poenaru, Nicolae Teclu, Spiru Haret, Herman Oberth, Conrad Haas. Dar ce păcat, cei mai mulţi şi-au pus minţile sclipitoare în slujba altor ţări pentru că acasă nu i-a ascultat nimeni. De ce ai lăsat să se întâmple asta? Astăzi, popor român pentru tine se rescrie istoria. Cum vrei să se facă asta ? Cum vrei să te vadă cei ce îţi vor urma ? -
> Astăzi, ca şi pe vremea fanarioţilor, domnitorul şi divăniţii nu au nici o legătură cu tine. Sunt străini de interesele şi dorinţele tale tot ce doresc este să stea cât mai mult în funcţie şi să câştige cât mai mult. Tu taci; -
> Astăzi , ca şi pe vremea cuceririi romane, bogăţiile tării, aceleaşi mine de aur, argint sare, mierea acestui pământ sunt exploatate de alţii cu braţele tale şi se duc pentru a umple visteriile străinilor de neam. Tu taci; -
> Astăzi, ca şi pe vremea asupririi austro – ungare, drepturile românilor sunt călcate în picioare, iar cei puţini fac legea pentru cei mulţi. Tu taci; -
> Astăzi, ca şi în vremuri de restrişte, românii pleacă din ţară, să muncească, sau să îşi vândă inteligenţa pentru că ţara lor nu are nevoie de ei. Câţi dintre ei sunt viitorii Brâncuşi, Coandă, Conrad Haas, te-ai gândit la asta ? Conducătorii acestei ţări au nevoie de slujbaşi proşti, lipsiţi de educaţie, lipsiţi de caracter, lipsiţi de voinţă, lipsiţi de coloană vertebrală, ca să îi poată îndoi şi face figurine de plastilină din ei. Tu taci; -
> Astăzi, ca şi pe vremea bolşevismului, la mare preţ sunt trădătorii, linguşitorii, vânzătorii de neam şi conştiinţă, traseiştii politici, gata să calce pe cadavre pentru a parveni şi a îşi păstra privilegiile. Tu taci; -
> Astăzi, parlamentul şi guvernul ţării, divăniţii de azi, arendează pământurile şi întreprinderile “nerentabile “ la indicaţiile unor străini de neam cărora le cântă osanale, unor arendaşi străini, spunând că asta se numeşte privatizare. Pentru aceste arende, ei primesc peşcheşul iar ţara rămâne pe butuci. Tu taci; -
> Astăzi, urmele civilizaţiei străbunilor voştri sunt şterse pentru ca fii tăi să nu mai ştie niciodată cum au apărut ei pe acest pământ, cine le sunt strămoşii şi care le sunt meritele:
> 1. Vechile situri arheologice sunt distruse, se construiesc şosele experimentale peste ele, Sarmisegetuza, Grădiştea, Munţii Buzăului, sunt vândute sub pretextul impulsionării turismului, unor privaţi care habar nu au că în pământul pe care îl calcă zace istoria ta încă nedescoperită. Tu taci; -
> 2. Elemente din tezaurul ţării sunt trimise ” la expoziţie” în afara ţării şi uită să se mai întoarcă, iar cei ce le-au scos nu dau nici un răspuns, se fac că au uitat de ele. Tu taci; -
> 3. Arhivele tării sunt cedate printr-o lege a arhivelor străină de interesele naţionale, celor ce vor să scoată din mintea românilor ideea şi dovezile de unitate naţională. Tu taci ; -
> Slujbaşii ţării, căftăniţii vând la preţ de piatră seacă şi fier vechi bunurile realizate de tine, sub oblăduirea şefilor lor, împart banii, apoi sunt “judecaţi” de ochii lumii şi primesc pedepse cu suspendare, adică “mulţumesc, la revedere, te mai chemăm noi când avem nevoie de serviciile tale”. Tu taci ; -
> - Oştirea ţării este batjocorită, decimată, dezarmată, pusă în slujba altora, copiii tăi mor pe pământuri străine iar Hatmanul Suprem vine în faţa ta şi spune că suntem într-o mare încurcătură, vom fi nevoiţi să împrumutăm avioane străine pentru a ne asigura siguranţa aeriană, de parcă asta s-a întâmplat peste noapte şi nu este urmarea politici sale dezastruoase, de parcă nimic din ceea ce se întâmpla românului azi nu i se datorează lui. Tu taci; -
> - Dispar din instituţii ale statului arhive cu invenţii şi inovaţii de interes strategic privind cercetarea nucleară. Cei puşi să le păzească nu păţesc nimic, iar cei ce trebuie să investigheze spun că nu e nimic deosebit. - Tu taci; -
> Ţi se fură voturile iar comisia care trebuia să investigheze pe cei care au fost prinşi cu vot dublu, nu dă nici un răspuns deşi există dovezi că ai fost furat şi voinţa ta răsturnată. - Tu taci; -
> În divan, se fură la 2-3 mâini, unii chiulesc alţii se fac că lucrează, iar alţii mânuiesc legile după bunul plac, în văzul tuturor şi nu li se întâmplă nimic. - Tu taci; -
> - Sistemul educaţional se reduce la bani, bani la înscriere, bani la examene, bani la absenţe, bani la promovare, bani la angajare, bani la reexaminare. Copiii tăi nu mai ştiu nici cum îi cheamă dacă nu se uită pe internet sau nu primesc un SMS. - Tu taci; -
> - Dacă te îmbolnăveşti , nu ai unde să te duci, s-au închis spitalele , s-au scumpit medicamentele, trebuie să mergi dacă eşti operat cu faşele şi anestezicul de acasă, altfel mori neoperat sau deschis şi neînchis. Intri în spital pentru o unghie lovită şi ieşi cu 10 boli pe care nu le aveai la intrare. - Tu taci; -
> - Un copil de 15 ani, român sportiv, este bătut de colegii de echipă maghiari, pentru că e român , chiar de Ziua Naţională a României. Nu se întâmplă nimic. Ceva mai târziu, Hocheiştii Naţionalei României, (de naţionalitate maghiară) la un meci cu selecţionata Ungariei tac când se intonează Imnul României, dar cântă cu foc imnul Ungariei şi pe cel al ŢINUTULUI SECUIESC, imn care nu avea ce căuta la o manifestare oficială. - Toţi tac. – Tu taci; -
> - Guvernanţii nu fac altceva decât să te jupoaie, îţi bagă mâna în buzunar şi îţi iau banii pentru că eşti prea bogat în viziunea lor sau nu meriţi ce ai câştigat , iar ţara nu are bani. Se împrumută lăsându-te dator pe sute de ani fără să le pese ce vor face şi de unde vor plăti datoriile cei ce le vor urma. - Tu taci; -
> Duşmanii tăi, cei ce vor să te vadă dispărut pentru a îţi lua locul, îţi impun ce să mănânci, ce să bei, ce medicamente să iei, fac experimente cu tine, te folosesc drept cobai cu avizul şi ajutorul trădătorilor din fruntea ţării, care le aplică legile într-un Codex Alimentarius care te duce la pieire. - Tu taci; -
> - Parlamentarii îşi votează legi speciale, se protejează împotriva judecăţii pentru hoţiile şi prostiile pe care le fac, se acoperă cu legi făcute numai pentru ei, şi fură acoperindu-se unul pe altul. - Tu taci; – -
> Preşedintele ţării îşi exprimă oficial acordul de modificare a Constituţiei ţării, la cererea unor străini, care îşi urmăresc propriile interese, fără a consulta măcar parlamentul dar să mai te consulte pe tine . - Tu taci; -
> - Un român plecat de acasă, descoperă peste hotare că ţara lui are de recuperat o sumă mare de bani de la alt stat. Ce fac parlamentarii români? Refuză să investigheze cazul pentru că nu vor să îi supere pe cei ce îi ţin pe jilţuri fără să le pese de interesul naţiunii trădând jurământul făcut la investire. -Tu taci; – Asta se întâmplă astăzi, popor român, şi - Tu taci; -
> Dacă ar fi ca tot ceea ce se întâmplă să se răsfrângă numai asupra ta, românul de azi, nu ţi-aş scrie un cuvânt. Te-aş lăsa să lâncezeşti, să dormi până se aşterne praful peste tine şi mătura istoriei te va scoate afară din mintea celor ce vor urma, ca pe o întâmplare neplăcută. Dar tu popor român de azi, eşti legat de cel de ieri şi de cel de mâine şi odată cu tine piere nu numai trecutul, dar şi viitorul acestui neam. -Cât o să mai taci ? -
> - Trezeşte-te popor român, trezeşte-te român adormit şi nu lăsa să se şteargă dintr-o trăsătură de condei tot ce ti-au lăsat părinţii, nu îţi lăsa copiii pe drumuri, sclavi ai celor ce nici nu existau pe când tu ştiai să scrii”.

Prof. Acad. DINU C. GIURESCU

ROMANI !
Mergeti la vot in numar mare, pentru ca : la o prezenta a romanilor de peste 60-65%
UDMR-ul ( care din 22 de ani a guvernat 13,7 ani - cel mai mult ) nu mai intra in parlament si nu mai poate santaja partidele cu care se va alia, in cazul unei prezente mici.
Poate ne trezim o data pentru totdeauna si le dam o lectie..... !



REMEMBER...
Daca sunteti patrioti, dati mai departe !

DINU C. GIURESCU: "Am sentimentul că sunt în 1940, în preajma prăbuşirii hotarelor noastre"
Iniţiativa de a desfiinţa judeţele se înscrie într-un şir de acţiuni care
sunt menite, pe de-o parte, să destrame unitatea teritorială a ţării şi, pe
de altă parte, să şteargă identitatea noastră naţională. Se anulează, cu o
trăsătură de pix, toată această întocmire care are o vechime între 600 şi
700 de ani, intrată în conştiinţa noastră, a mea.

Eu sunt din Vlaşca mai întâi, apoi din Argeş, şi pe urmă, evident, sunt din
România, fiindcă Vlaşca şi Argeşul sunt parte din România. Ce facem?
Ştergem cu buretele, ştergem cu pixul - tot? Unde voi fi? Din regiunea 1,
cetăţeanul cu codul numeric personal cutare, pe care îl înscriu cu
două-trei semne acolo, într-o listă şi, în felul acesta, am robotizat
întreaga Românie. Eu nu mai aparţin unui judeţ, nu mai aparţin României.
Aparţin unor sigle, unor numere înscrise… E trist!

Aşadar, ce se întâmplă acuma cu desfiinţarea judeţelor se înscrie în două
tendinţe foarte clare din ultimii ani. Pe de o parte destrămarea
teritorială a României şi, pe de altă parte, ştergerea identităţii noastre
ca români. Am să enumăr câteva argumente:
*
*Primul: regiunile de dezvoltare*, acel faimos proiect, din păcate al
UDMR-ului: 50.000 Km² , taie Transilvania în două, pe linia trasată de
arbitrajul de la Viena din ’40. Acesta este un fapt.
*
*Al doilea: statutul minorităţilor* care se pregăteşte. Dacă se adoptă,
prin formulă magică a asumării răspunderii, vom crea zeci de autonomii
teritoriale, sub pretextul autonomiilor culturale. Autonomii teritoriale în
Transilvania care vor face tranziţia de judeţele secuieşti, şi până la
graniţa cu Ungaria.
*
*Al treilea argument: legea arhivelor*, în speţă întoarcerea arhivelor la
emitent! Dumneavoastră ştiţi ce înseamnă asta? Să le întorc unde? Emitentul
a fost până în 1918 Ungaria sau Austria . Acolo le întorc? Eu cred că nu-şi
dau seama oamenii de catastrofa pe care o pregătesc României. Dacă le-aş
propune Statelor Unite să întoarcă arhivele de la Arhivele Naţionale
Centrale din Washington DC la diferiţii emitenţi, eu cred că s-ar uita şi
ar spune probabil că este un act de trădare naţională, de destrămare a
unităţii Statelor Unite.
*
*
*Al patrulea argument: legea educaţiei*. Suntem educaţi după moda nouă
europeană, în care 92% dintre elevii autohtoni au mai puţine drepturi decât
8% dintre elevii minoritari. E bine că au minoritarii drepturi, dar vreau
ca şi majoritarii să aibă aceleaşi drepturi! Aceeaşi lege enumeră 22 de
principii directoare, unul din principii este şi cultura, identitatea şi
istoria românească, dar în lege nu se află nimic pentru promovarea
acesteia. Mai mult decât atâta: finanţarea este favorizantă pentru
minoritari: dacă sunt 10 elevi minoritari români într-un sat, desfiinţăm
şcoala respectivă, iar dacă sunt zece minoritari într-un sat, facem o
şcoală specială. Iată, deci, ce înseamnă legea educaţiei europene… Nu mai vorbesc de autonomia universitară, care acolo e proclamată cu litere groase dar, în realitate, universităţile sunt supravegheate, acuma, cum nu au fost niciodată înainte, după bunul plac al rectorului şi al altora.
*
*
*Al cincilea argument: nu mai avem manual de istoria românilor*. Elevii de clasa a XII-a au un manual pe care scrie Istorie, iar înăuntru e tranşată, ca la abator, istoria românilor pe teme mari, pe care le înţelege un om care cunoaşte istoria românilor, dar nu unul care trebuie s-o înveţe, fiindcă principiul cronologic a fost desfiinţat.
*
*Al şaselea argument: eu pot să insult acuma drapelul ţării*,
personalităţile marcante… În lege nu mai există incriminare penală pentru
acest lucru, pentru profanarea sau batjocorirea simbolurilor naţionale. Fac
ce vreau şi ce păţesc? În cazul cel mai bun, dacă acţionează guvernul sau
autoritatea, primesc o amendă.
*
*
*Al şaptelea argument:* am aflat cu stupoare că asociaţia culturală Forumul Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş nu primeşte un leu de la Guvern pentru acţiunile sale culturale.
*
*Al optulea argument: ora de istorie la televiziunea romană nu mai este*.
Nu mai există, pur şi simplu.
*
*În al nouălea rând:* desprinderea propagandistică, şi chiar mediatică, a
celor două judeţe şi jumătate secuieşti.
*
*În al zecelea rând: reforma sistemului sanitar*, care poate să ducă foarte departe, spre dezastru.

Peste toate – şi cu asta am terminat – vine *anularea Parlamentului*.
Asumarea răspunderii este o formulă extraordinară, ca să nu mai conteze
Parlamentul. Marea Adunare Naţională era mult mai logică decât Parlamentul de astăzi. Spunea Constituţia din ’65: „forţa conducătoare din Republica
Socialistă România este Partidul Comunist Român” – monopolul puterii. Era
clară puterea. Deputaţii votau aşa cum spunea Partidul. Acuma nu! Avem un
regim, chipurile, pluralist şi, în schimb, ne asumăm răspunderea încât
orice lege poate să treacă în momentul de faţă, fiindcă Guvernul
beneficiază de o majoritate aritmetică, care nu mai corespunde în niciun
fel cu opţiunile şi cu sentimentele populaţiei.

Revin la judeţe. Acestea nu sunt o creaţie a lui Mircea cel Bătrân.
Judeţele erau acolo şi Mircea le-a întărit. Nu sunt o creaţie a lui Carol I
sau a lui Alexandru Cuza. Erau acolo. Domnitorul unirii şi fondatorul
monarhiei le-au întărit doar. Culmea este că Uniunea Europeană nu ne cere
această desfiinţare a judeţelor. Este o mistificare grosolană, urâtă de
tot, să spui oamenilor că UE ne cere aşa ceva. Dar nu este adevărat! Franţa
şi-a menţinut zeci, sute de departamente, Germania la fel, Anglia la fel.
Fiecare unitate teritorială cu numele ei este acolo, numai noi le
desfiinţăm.

Partea cea mai gravă e că vor să ne şteargă memoria, vor să ne şteargă
identitatea. Prin toate aceste răsturnări, prin toate aceste acţiuni de
buldozer, pur şi simplu, vor să fiu ca frunza pe apă - căci frunza este
acum un simbol - să nu mai ştiu ce e cu mine, să fiu un fel de cetăţean,
aşa, al nimănui, care locuiesc într-o regiune desemnată printr-o cifră
romană, şi care voi fi, încă o dată, înscris, printr-un indicativ numeric,
într-o listă. Acest tip de om nu are decât nevoi imediate: trebuie să se
ducă la mall, să cumpere o maşină şi să călătorească, poate, în
străinătate, şi să se îmbrace bine. Asta este tot, dar în cazul ăsta
România: adio! Aici este partea cea mai gravă. Prin desfiinţarea judeţelor
îmi iei baza mea teritorială care de sute de ani există acolo. Bunicul meu
s-a născut în Buzău , şi judeţul Buzău există şi astăzi. De patru generaţii
suntem buzoieni prin naştere. Ăla este primul loc. Îmi ştergi şi Buzăul? Ce
fac? Unde sunt născut? În raionul Stalin din Bucureşti?

Se vehiculează teoria că noi am ajuns în Transilvania prin secolul
XII-XIII... Asta este o veche temă de propagandă: neputând să conteste
majoritatea absolută a românilor, au început să spună: „da, dar voi aţi
venit după noi, şi noi am fost primii ocupanţi” şi alte teorii din acestea.
În Ardeal, însăşi constituirea voievodatului Transilvaniei în cadrul
regatului maghiar este un ecou al formei vechi de organizare, din vremea
când românii conlocuiau cu slavii pe teritoriul Ardealului. (aşa cum a fost
voievodatul Ţării Romaneşti).

Cât priveşte judeţele, să luăm două exemple: Maramureşul şi Bihorul. Sunt
forme vechi de organizare pe care regatul maghiar, în momentul în care a
încorporat Transilvania, le-a preluat şi le-a transformat în comitatele
regatului. Iar mai târziu, când Ungaria a făcut dualismul cu Austria , a
reînfiinţat toate judeţele. Judeţele din Transilvania sunt judeţele care
s-au constituit de-a lungul vremilor. Atât de puternică era instituţia,
încât Austro-Ungaria a extins această instituţie a comitatelor, echivalentă
cu judeţele, pe toată Ungaria mare, aceea din 1867.

Tot ce am înşirat până acuma, acei paşi mai mari sau mai mici pentru
destrămarea unităţii teritoriale şi a demnităţii româneşti, merg toate ca
un şuvoi către o singură ţintă, suprimarea articolului 1 din Constituţie:
România este stat naţional, unitar, suveran şi indivizibil. Asta le
trebuie, asta vor să suprime. Şi o suprimă în momentul în care, în
conştiinţa elevilor din liceu, dispare Istoria românilor ca materie de
învăţământ, sau când cetăţenii dintr-o urbe nu mai au conştiinţa că sunt
români. Poate nici măcar că sunt bucureşteni sau braşoveni, ci aşa, nişte
cetăţeni în derivă printr-o regiune de dezvoltare, numerotată cu 1,2,3, 4
sau 5.

Dacă doriţi să rememoraţi, sau să vedeţi pentru prima oară, cine au fost
cei care au distrus judeţele României, să ne întoarcem în 1950, ca să vă
arăt o lege adoptată de Marea Adunare Naţională, chiar în anul care
reprezenta debutul obsedantului deceniu. Aş spune cel mai urât, cel mai
trist şi cel mai greu de suportat deceniu din istoria modernă a României. E
vorba de *Legea nr. 5 din 1950*, cea care desfiinţa judeţele României, şi o
făcea sub conducere sovietică. Astăzi, la Punctul de Întâlnire am adus un
extras:

*„Marea Adunare Naţională a Republicii Populare Române. În temeiul art. 38
din Constituţia Republicii Populare Române, văzând Hotărârea Consiliului de
Miniştri nr. 935 din 31 august 1950, adoptă următoarea lege pentru
raionarea administrativ-economică a teritoriului Republicii Populare
Române. Articolul 1”*... Fiţi foarte atenţi la acest articol 1, fiindcă
argumentaţia comuniştilor sovietici din anii ’50 seamănă foarte mult cu
ceea ce oferă astăzi ca motivaţie, regimul Băsescu-Boc. Tot sub masca
bunăstării economice şi a atragerii unor fonduri şi a cooperării dintre tot
felul de persoane fizice şi juridice, sub aceeaşi motivaţie ne este propusă
acum, ca şi atunci, desfiinţarea judeţelor.

Iată aşadar ce spune acest articol 1:*„Pentru asigurarea dezvoltării
industriei şi agriculturii, în scopul construirii socialismului şi a
ridicării nivelului de trai al oamenilor muncii, pentru a înlesni cât mai
mult apropierea aparatului de Stat de poporul muncitor, pentru a contribui
cât mai temeinic la asigurarea rolului politic conducător al clasei
muncitoare şi la întărirea alianţei clasei muncitoare cu ţărănimea
muncitoare, TERITORIUL ROMÂNIEI SE ÎMPARTE ÎN: REGIUNI; ORAŞE; RAIOANE.
Regiunile din Republica Populară Română şi capitalele lor sunt:...”*
Am sentimentul că sunt în 1940, în preajma prăbuşirii hotarelor noastre. E
de spus numai că fiecare om trebuie să-şi dea seama că soarta lui
personală, afară de beneficiarii regimului, depinde de ce se joacă acuma.
Se joacă integritatea teritorială a României, se joacă stabilitatea ei, se
joacă identitatea, sentimentului că eşti român, se joacă apărarea ţării.
Statul de astăzi nu mai apară România. Statul de astăzi apară pe altcineva,
dar nu obştea românească.De aceea fiecare dintre noi, cu mijloacele pe care
le are, trebuie să spună NU. „Nu!” – la ceea ce se pregăteşte în momentul
de faţă şi să revenim la tradiţiile noastre, să revenim la puterea noastră
din totdeauna.
*
*
*Autor:* Prof. Acad. DINU C. GIURESCU

Nicolae Labiş a fost iniţiatorul Mişcării de Rezistenţă anticomunistă în România. De aici avea să i se tragă moartea. În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, a fost lovit de un tramvai – conform versiunii oficiale. În realitate a fost un atentat, pus la cale de Securitate şi executat la ordin. Poetul a supravieţuit până pe 21 decembrie, la Spitalul de Urgenţă Floreasca…
Perfid şi cinic construită şi dusă la îndeplinire din ordine nescrise, această crimă nu permite nici acum, la peste 50 de ani, o cercetare completă. Documentele au fost distruse sau microfilmate, au fost puse pe durată nelimitată în seifurile care ascund secrete murdare “de interes naţional”. Să ucizi un viitor foarte mare poet al ţării, înzestrat cu daruri celeste, adăpându-se cu lăcomie din sevele pure ale acestui pământ, brusc dumerit asupra jugului, minciunii şi ororii, precis de neînduplecat, nu e un lucru simplu: urmele, oricât le-ai îngropa, ies mereu şi mereu la suprafaţă şi, ca în basmele ezoterice, sângele tânăr cere izbăvirea.
Mă număr printre puţinii martori care se mai află în viaţă, colegă de grupă, prietenă şi părtaşă la aceleaşi frământări ale poetului în ultimul lui an de existenţă – tumultuosul şi sângerosul 1956, când doar pentru o clipă am trăit iluzia libertăţii.
Această fericire m-a transformat în martor incomod şi “nociv”. În realitate, nu aveam nici pe departe carisma şi puterea lui de luptător. Am fost aleasă însă ca exemplu, arestată şi condamnată, pentru că am organizat şedinţe “conspirative”, “contrarevoluţionare”, la care a participat şi poetul Nicolae Labiş. Aceeaşi soartă a avut-o şi colegul şi prietenul nostru comun Aurel Covaci, care-l adăpostea pe poetul fără locuinţă şi bani Nicolae Labiş.
Campania de înfricoşare prin şantaj, schingiuire, condamnări fără drept de apel, lipsiri de drepturi civile a fost atât de aberantă, încât ne-a amuţit, pe unii pentru vecie. Aurel Covaci, devenit în 1962 soţul meu, mi-a propus să nu vorbim, să îngropăm în adâncul nostru această cutremurătoare taină.
“Pasărea cu clonţ de rubin”
Familia poetului a ştiut adevărul de la început. Răpus pe patul de la Spitalul de Urgenţă, el le-a mărturisit tatălui său şi câtorva prieteni apropiaţi că a fost împins între vagoanele tramvaiului şi că-l cunoştea pe executant. Singura mărturisire, din zorii zilei de 10 decembrie, dictată lui Aurel Covaci, care fusese chemat la dorinţa lui Nicolae Labiş de o voce anonimă, cu un uşor accent rusesc (vocea Mariei Polevoi – dansatoare, n. 1919 în Basarabia), transmite concluzia cum nu se poate mai clară că necruţătoarea “Pasăre cu clonţ de rubin” a doctrinei comuniste s-a răzbunat pentru nesupunerea lui şi l-a strivit. Cu ironie amară trage speranţa că urmaşii pajurei vor găsi prin ţărână urmele poetului Nicolae Labiş, care “va rămâne o amintire frumoasă”.
Ultimele trei cuvinte, acel vaer atât de lucid şi disperat, au rămas în manuscrisul original, tăiate de Aurel Covaci la cererea celui care urma să plece demn, împins în abisul morţii de cei pe care i-a crezut că au suflet şi idealuri.
Mă voi rezuma în textul de faţă doar la ceea ce cunosc despre cum s-au petrecut hărţuirea, lupta şi soluţia finală dintre poetul Nicolae Labiş şi organele Securităţii statului în toată ierarhia lor în cele trei luni ale toamnei anului 1956.
De cum a venit, atras de mirajul Capitalei în anul 1952, tânărul Labiş, romantic revoluţionar, cum se spunea pe atunci, încercând să scrie în pas cu cerinţele epocii, a înţeles că îndrumarea falsă şi restricţiile care i se impuneau nu pot fi admise. Inteligenţa scotocitoare, talentul debordant au declanşat ura şi invidia colegilor de la Şcoala de Literatură (Nicolae Stoian, Gh. Tomozei şi alţii), dar, mai ales, din partea responsabililor cu “tinerele talente”: M. Beniuc, Marcel Breslaşu, Gogu Rădulescu, Mihai Gafiţa ş.a.
Pentru că Labiş nu s-a supus, a refuzat oblăduirea cuiva, consider că, de atunci a început să i se constituie dosarul de urmărire. Directorul Şcolii de Literatură îl credea pe Labiş “un rătăcit” cu idei “dăunătoare” şi a creat în jurul lui o reţea informativă dintre colegi, obligaţi, de spaimă, din laşitate sau din dorinţa de parvenire, să scrie şi să depună regulat note informative despre lecturile interzise, ideile răzvrătite şi tot ce părea suspect la acest ciudat coleg cu aspect de copil năstruşnic şi generos. Concret, se perindă sancţiunile, tentativele de exmatriculare din şcoală sau UTM, consemnarea la domiciliu, percheziţiile în camera de la cămin, urmate de confiscarea cărţilor interzise. A continuat interzicerea textelor şi a prezenţei lui la Festivalul Mondial al Tineretului – Bucureşti 1953. În marea lor ură şi prostie, colegii şi “victima” l-au pârât pentru “tentativă de viol” asupra naivei Doina Ciurea. Doar Mihail Sadoveanu, care-l simpatiza, l-a mai putut salva de sancţiuni.
Cabala activiştilor şi lista neagră a lui Gogu Rădulescu
Ne apropiem de anul 1956, când poetul Nicolae Labiş se hotărâse să termine cu “coproducţiile” şi să pornească pe drumul propriu, fără îndrumători şi închistări în lozinci triumfaliste. Într-un interviu dat la Radio în 1956 lui Titel Constantinescu, el numeşte perioada Şcolii de Literatură “Treapta limpezirii”. Citez:
“În această etapă m-am format prin luptă. Dogmatismul, birocraţia, iată nişte scorpii care circulau cu violenţă pe atunci în domeniul fraged al tinerei noastre literaturi… dar nu m-am închinat cum, vai, au făcut-o unii colegi nimerniciei…”.
Labiş primeşte riposte dure: La Plenara secţiei de poezie de la 29 mai 1956, în referatul lui M. Petroveanu (soţul Veronicăi Porumbacu) îi caracterizează poeziile ca dominate de “apăsare şi tristeţe lipsită de obiect”, iar Mihu Dragomir îl acuză de “asimilarea excesivă a unor poeţi dintre cele două războaie (Ion Barbu şi Tudor Arghezi)”, ca apoi, la primul Congres al Scriitorilor din iunie 1956, să-l învinuiască de “snobism, evazionism, influenţe ale ideologiei burgheze, infiltraţii liberaliste, slabă pregătire ideologică, lipsă de contact cu realitatea, precum şi confuzii cu privire la raportul dintre libertate şi îndrumare”.
Atmosfera de suspiciune, intrigile din tagmă, piedicile puse sub diverse pretexte la publicarea volumului aşteptat şi a unor poezii trimise la reviste, lipsa de bani îl izolează, dar cel mai mult îl înspăimântă chemările la ordin cu ameninţări din partea Securităţii. Ştia că este trecut pe “lista neagră” întocmită de Gogu Rădulescu (prezent în tribună până în ultima zi a lui Ceauşescu), care primise de pe atunci sarcina ca, sub pretextul unor discuţii sincere” cu tinerii scriitori, să afle şi să informeze Securitatea ce idei duşmănoase îi frământă în taină.
“Labiş a fost ales pentru a exemplifica urmările posibile ale nesupunerii”, declară cu toată răspunderea ziaristul şi apropiatul prieten până la moarte, Portik Imre, în memoriile sale postume, apărute abia în anul 2005, după părerea mea, cea mai autentică, dezinteresată şi bine informată consemnare dintre cele apărute până acum.
Presentimentul morţii
Pe parcursul anului 1956, cred că prin vară, se mută de la adresa de pe Str. Odobescu, unde locuiau în comun fraţii Raicu, D. Carabăţ, Gh. Mărgărit (sporadic mai dormea şi pe la Ion Băeşu sau Lucian Pintilie). Ceruse o cameră de la Uniunea Scriitorilor, dar nu primeşte. Colegul său, mai în vârstă cu trei ani, Aurel Covaci, generos şi ocrotitor, îi oferă să împartă, ca între fraţi, camera cu chirie de la ICRAL de pe Strada Miletin nr. 14. Dormeau într-un pat, îşi împărţeau bruma de mâncare, ţigările şi paharul de vin, dar mai ales nedumeririle, spaimele şi hotărârile.
Din acel septembrie 1956, eu, Stela Pogorilovschi, studentă la Secţia de Literatură şi Critică Literară, anul III Filologie, am devenit prietenă apropiată, confidentă, împărtăşindu-le durerile şi bucuriile zi de zi. Am povestit în două cărţi apărute – “Timpul asasinilor”, Editura Libra, 1997, şi în “Persecuţia”, Editura Vremea, 2006 – parte din documentele memoriei mele care se referă la acel anotimp zguduit de istorie, a cărui amprentă a rămas ca un sigiliu sacru impregnat în fiinţa mea fagilă, maturizând-o. Le voi relua curând în altă parte, întregindu-le mai ales pe cele despre poetul supravegheat şi voi povesti cum, împotriva raţiunii lui salvatoare, destinul, adică propria lui structură spirituală, înfruntând “maşina infernală”, îl împingea spre pieire. De altfel, în majoritatea poeziilor de atunci, presentimentele, ca în tragediile antice, domină şi ne copleşesc. Aurel Covaci le cunoştea cel mai bine, i-a citit primul epitafurile despre care, cu nesăbuinţă, regretatul Laurenţiu Ulici mi-a spus: “Poetul şi-a regizat singur moartea”.
“E un ştreang în adâncul genunii Ce mă spânzură invers spre cer”
Voi încerca acum să desluşesc semnificaţia “nopţilor de coşmar”, adică a trăirilor din poeziile scrise sau dictate lui Aurel Covaci, câte s-au mai păstrat, din cele două nopţi esenţiale: Noaptea Sfântului Andrei – 30 noiembrie 1956 şi 2 decembire 1956 – Ultima zi de naştere, la împlinirea a 21 de ani. Cele din Ultima Noapte au fost descoperite de mine acum un an în Muzeul de la Suceava, “Fondul Nicolae Labiş”, la care nu am avut acces până recent, după cum, timp de peste 50 de ani, nu am fost invitată niciodată să onorez vreo festivitate dedicată poetului…
Din noaptea Sfântului Andrei s-au păstrat doar trei poezii ale coşmarului care acum devenise datină. Labiş se aşezase turceşte peste pătura patului hârbuit, dar ospitalier, umbra lui din profil apare clătinându-se pe peretele văruit (“Umbra mea îşi clatină/ Limpede var/ Vine ca o datină/ Noaptea de coşmar”).
Aurel Covaci se aşază, în poziţia lui Buda, în faţa poetului şi îşi desenează unul altuia staturile din profil. Pentru a se încuraja, au scris cu litere mari, în cărbune deasupra: “Omule, nu te supăra, că trece şi asta”.
Ca în transă, preluând coşmarul celuilalt, Aurel Covaci compune primul sonet al coşmarului, iscălit apoi de Nicolae Labiş:
SONETUL COŞMARULUI
Pricepem noi această odihnă chinuită Când ne cuprinde vraja trăirii efemere, Când ni se aprinde totuşi tăcuta dinamită Încătuşată-n suflet, în creier şi-n artere? Când somnul, moarte-n uda uitărilor ne cere Învie în ţărână cu secetă cumplită Aceste clare vise, viclene temnicere, Când chiar şi suferinţa e-n lume urgisită. Prietene: ne bate-n gol, ca toba, pieptul, Să strige ca nebunul: acela-i înţeleptul… Când nici măcar la chinuri noi nu mai avem dreptul. Ne zgârie atâtea satane reci peceţii Deci: care-i vieţuirea şi care sunt pereţii? Deci: sufletele noastre ne sfâşie pereţii? (Deşi a compus-o amicul eu intim Covaci, o iscălesc cu brio. N. Labiş)
Foaia aceea a fost arestată şi ea de Securitate (corp delict nr. 30), dar mai apoi a fost recuperată. S-a mai păstrat, brăcuit, începutul celui de-al doilea sonet al coşmarului cu scrisul lui Covaci:
Eram, în vis, cadavru, în raclă şi în groapă… Simţeam în nară izul putreziciunii mele, Dar auzeam tăcerea cum sapă, cum tot sapă, În moartea mea să scoată comori de gând şi stele…
O viziune a propriei morţi, dar şi a acelor tainice recuperări spirituale de după. Labiş i-a transmis imaginea în transă poetică. A treia poezie, fără titlu, scrisă şi compusă de Nicolae Labiş, pe care Covaci o aprobă doar prin iscălitură, este o mărturie totală despre suferinţă. Aici apare imaginea surprinzătoare a poetului sugrumat cu propria-i faşă de prunc, atârnat cu capul spre adâncul genunii şi cu picioarele invers, spre cer:
Mă doare tot: visul, cuvântul, somnul, viaţa şi vântul. Mă doare cel pe care îl iubesc. Bogat şi sărac. Mă doare haina, mă doare cămaşa, Mă doare scutecul, mă doare faşa, Faşa aceasta a fost prima funie Ce m-a sugrumat, dar acum E un ştreang în adâncul genunii Ce mă spânzură invers spre cer.
“Pasărea cu clonţ de rubin” – manuscris
“Iată, acesta este omul care a văzut Adevărul”
Semnificaţia acestei obsedante imagini am dezlegat-o abia după descoperirea celui de-al doilea set de poezii dictate, iscălite şi datate de Nicolae Labiş din cea de-a doua noapte de coşmar, la 2 decembrie 1956. Le-am recunoscut imediat după caracteristica foilor rupte dintr-o mapă de birou, dar, mai ales, că multe sunt stenografiate total sau parţial. Caligrafia este a lui Aurel Covaci, stenografia de asemenea…
M-am gândit, emţionată, că hieroglifele pot acoperi taine ascunse, ultimele gânduri intime ale poetului, peste care au trecut 50 de ani şi atâtea priviri scotocitoare, plus competenţa şi vigilenţa “poetului prinţ” Gheorghe Tomozei, care, stăpân pe toată arhiva, nu a avut interesul să se ocupe de ele. Mi s-a permis xeroxarea. Pe parcursul anului 2008, le-am descifrat cu ajutorul a două doamne stenografe supercalificate. Apar acum, pentru prima oară în formă tipărită. Doar câteva, scrise de mână, au fost rupte din context şi prezentate fără semnificaţii în alte părţi.
Le veţi citi şi veţi înţelege disperarea poetului, care, “îngrozit de temnicer”, “înainte de gol”, “înainte de focul suav, zâmbitor de pistol”, se adresează “omului de pe marginea patului”, care i-a însoţit “nefericirea nopţii de coşmar”. Spânzurat cu capul în jos de un iadeş, lasă această ultimă chemare “nu scrisă, ci dictată”, ţipând în van “ajutor”! Ultimele lui concluzii, concentrate în 13 versuri, i le-a încredinţat lui Covaci, poate cu rugămintea de a nu le face publice niciodată. E vorba despre poezia “Credo”, o viziune a omenirii laşe şi a puterii lui Satan pe pământul patriei, dată de Dumnezeu altar Poetului.
Despre simbolistica Spânzuratului din cărţile de Tarot, explicată succint de doi mari scriitori ocultişti, sunt necesare explicaţii:
Eliphas Levi (secolul al XIX-lea): “Spânzuratul este un simbol al lui Prometeu, cu picioarele în cer şi capul atingând pământul, adeptul liber şi mânat de sacrificiu care dezvăluie oamenilor secretul zeilor şi care pentru asta este ameninţat cu moartea”.
Teologul Leonid Uspenski, în cartea cu poeme în proză, zice despre Spânzurat: “Iată, acesta este omul care a văzut Adevărul. O nouă suferinţă, mai mare decât poate provoca vreodată orice durere omenească…”.
Nicolae Labiş spune totul despre el şi despre epoca celui rău. Prin ultimele lui mesaje mi se confirmă ceea ce aflasem: Nicolae Labiş, structural, avea toate datele unui viitor mare iniţiat. Primele taine le-a aflat de la profesorul său de limba română, V. Gh. Popa (condamnat la 16 ani de închisoare politică), discipol şi apropiat al lui Vasile Lovinescu. Profesorul de la liceul din Fălticeni este cel care i-a deschis ochii spre frumuseţea, profunzimea şi tâlcul folclorului străbun. Nicolae Labiş are chiar o culegere proprie de poezii populare de toate genurile, printre care basmul Lostriţa, care aminteşte prin similitudini mitologice de mitul lui Oedip.
Scenarii şi dovezi
Despre aşa-zisul accident de tramvai din noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, căruia i-a supravieţuit până la data de 21 decembrie, s-a tot scris timp de mai bine de jumătate de secol. Cu greu se poate dovedi care este adevărul, mai ales că au rămas extrem de puţine şi verosimile documente. Serviciul kafkian al Securităţii, departamentul de dezintoxicare, prin sumedenie de agenţi, chiar şi din rândul scriitorilor, au împrăştiat drept adevăruri versiuni aberante despre cum s-a petrecut crima şi cine poate fi autorul ei. Serviciul despre care am vorbit primea sute de note informative şi întocmea apoi dosare pe baza minciunilor clocite tot acolo.
Astfel, voi da ca exemplu doar câteva variante:
1. Labiş era atât de beat, încât s-a vârât singur sub tramvai;
2. Labiş a băut cu Covaci, iar în staţie acesta l-a împins sub tramvai, furându-i şi ceasul de la mână. Această faptă ar avea două explicaţii:
a) Covaci este bănuit că “scopul lui a fost de a-l atrage pe poetul Nicolae Labiş pe linie contrarevoluţionară, iar, dacă nu i-a reuşit, a trecut la omorârea lui” – extras din documentul CNSAS nr. 62 de la 14 martie 1958, strict secret. Documentul este perfid întocmit, pe baza investigaţiilor lui Gh. Achişei şi afirmaţiei Margaretei Labiş, studentă la Filologie;
b) Covaci l-a omorât din gelozie, iubeau amândoi aceeaşi fată; pare hilar dacă nu s-ar fi comandat şi un roman difuzat pe piaţă, scris de Gabriel Gafiţa. Protagoniştii sunt doi buni prieteni scriitori, dintre care unul, lipsit de talent, invidios şi gelos, îl ucide pe celălalt. Prost scrisă, cusută cu aţă albă, această versiune nu a prins şi nu a convins pe nimeni, dar a fost un foarte bun pretext să-l ciomăgească pe Aurel Covaci noapte de noapte în perioada când supravieţuia cu Petre Pandrea în aceeaşi celulă (mie mi-a relatat un martor din arest).
După ce ne-au învăţat minte şi ne-au eliberat din închisoare condiţionat, cu angajamentul de a nu relata nimic niciodată, fiind pasibili de o nouă pedeapsă, am păstrat, ca pe icoana unui martir, imaginea poetului Nicolae Labiş, hăituit de păzitorii ideologiei în care crezuse candid, ca într-un basm, înfricoşat şi singur, ameninţat cu moartea şi cu interdicţia. Imaginea acelei ultime nopţi de decembrie, reci şi ceţoase, despre care Vladmir Maiacovski, victimă a altei revoluţii, a scris: “În astfel de nopţi/ În astfel de zile/ Umblă pe străzi cu umbre tiptile/ Poeţii şi tâhlarii”.
I-am recitat întreaga viaţă poeziile postume. Aurel Covaci îi imita şi tonul dulce moldovenesc, cu inflexiuni surprinzător de dure, ca dalta unui sculptor cioplitor al cuvintelor limbii româneşti.
“Pot flămânzi zile întregi, dar nu pot să nu scriu”
În momentul de faţă, rămasă în viaţă, sunt singura care a trăit şi a văzut cu ochii proprii grozăvia unei odioase crime ce a retezat prea timpuriu o altă floare de crin întrupându-se într-o zi cât alţii în zece. Doar pentru cei de bună-credinţă scriu atât cât ştiu şi, ca pe un desfăşurător, punctez filmul ultimelor zile.
6 decembrie, de Sfântul Nicolae: Se întâlneşte cu prietenul său Portik Imre, venit la Bucureşti în delegaţie. I se plânge de lipsa de bani, de lipsa de foc în camera lui Aurel Covaci şi de răceala oamenilor care îi erau odată apropiaţi. Îi citeşte o poezie dedicată sieşi: “Sunt douăzeci de ani şi încă unul…”. Mărturiseşte că foloseşte cuvintele limbajului comun ca simboluri: “Pentru mine, cuvintele partid, marxism, stegar ş.a. au altă semnificaţie decât cea obişnuită…”.
Îl preocupa faptul că a cântat în public în repetate rânduri Imnul regal şi a recitat poezii interzise. Vorbeşte cu Portik despre evenimentele din Ungaria din 1956 şi consecinţele de la Facultatea de Filologie, arestări, excluderi. Se hotărăşte: “Trebuie să dispar pentru un timp din faţa ochilor lor. Vreau să dispar din Bucureşti, fără urmă”. Hotărăşte să plece înainte de Sărbători.
Mai spune: “Pot flămânzi zile întregi, dar nu pot să nu scriu”. Portik a plecat.
7 şi 8 decembrie: Se întoarce foarte târziu la locuinţa de pe Miletin 14. Pe data de 8 eu mă întâlnesc cu el şi-mi cere cu împrumut suma de 5 lei, echivalentul a două pachete de ţigări Carpaţi.
“Hei, Mioriţo, habar n-ai! Nici nu-ţi închipui ce mi se pregăteşte”
9 decembrie: Spre seară apare acasă devreme, avertizat de Aurel Covaci că nu-i va mai oferi găzduire dacă întârzie nopţile. E foarte flămând, dar gazda nu are absolut nimic de mâncare. Prânzul îl lua la cantina studenţească de pe Matei Voievod. Labiş cere permisiunea să comande o friptură pe datorie doamnei Candrea, responsabila restaurantului Casei Scriitorilor. Dumitru C. Micu îşi aminteşte că l-a văzut acolo şi că a plecat singur. Mioara Cremene, în amplul interviu cu doamna Mariana Sipoş (Editura Universal Dalsi-2000), îşi aduce aminte că în acea seară i-a şoptit doar atât: “Hei, Mioriţo, habar n-ai! Nici nu-ţi închipui ce mi se pregăteşte…”.
În drumul spre casă, cu exact cei 5 lei împrumutaţi de la mine cumpără o sticluţă de un sfert din cea mai ieftină ţuică populară. Nevoia de comunicare şi alte aleanuri îl deturnează spre localul Capşa, încă elegant, păstrând ceva din parfumul boemei de odinioară. Labiş nu era beat, o afirmă şi alţii, o declară şi el la Urgenţă. Gustă puţin din ţuică, nu avea bani nici măcar de o cafea. Între timp, la o masă mai încolo, se aşază trei bărbaţi şi o femeie.
În anchetele trucate ale lui Tomozei sunt prezentaţi drept necunoscuţi. Pe cel puţin doi, Labiş îi cunoştea. Pe unul, încă din 1953, când a avut cu el o altercaţie dură la festivitatea înmânării premiului de stat poetului Alexandru Andriţoiu. Acesta i-a spus lui Labiş, cu ură, că în viaţa sa nu va “pupa” premiul de stat. Labiş se hotărăşte să-l bată, dar Aurel Covaci l-a sfătuit să se ferească de el, căci are meseria de “suflător”. Îl chema Iosif Schwartszman, zis Grişa, de meserie pianist acompaniator, alogen basarabean.
Femeia, însoţitoarea lui Grişa, pe nume Maria Polevoi, era o fostă dansatoare la Teatrul “Tănase”. În 1956, dansa în ansamblul artistic al MAI. Sora lui Labiş mi-a spus că Nicolae Labiş părea s-o fi cunocut şi pe ea, dinainte. Polevoi Maria, născută la Ismail – URSS, la 3 martie 1919, cu domiciliul stabil în Bucureşti, Str. Traian nr. 31. Evident, biografiile lui Grişa şi a lui Mary Polevoi sunt în multe privinţe asemănătoare. Convingerea mea este că şi ei au avut rolurile lor, dar documentele esenţiale lipsesc. Eu îi consider agenţi, bazându-mă pe declaraţiile lor confuze şi contradictorii aflate în filele Dosarului penal nr. I84960/1956, arhivat la foarte scurtă vreme după moartea poetului.
Tramvaiul 13
Grişa Schwartszman, în acea noapte la Capşa, l-a invitat la masa lor. Poetul, disperat, s-a lăsat ademenit de femeie şi le-a oferit şi lor din bruma lui de ţuică. Mai mult, Labiş nu a băut. I-a invitat la restaurantul Victoria, în subsolul pasajului cu acelaşi nume. Labiş a vrut să-şi amaneteze ceasul “Pobeda”, ca să-i ofere ceva lui Mary, dar nu a reuşit. Apoi, femeia îi propune să se furişeze pe căi diferite şi să se întâlnească în staţia de tramvai Colţea, invitându-l peste noapte la ea.
În staţia prost luminată, apare şi filatorul Grişa. Mary îl recunoaşte şi asistă de la o mică distanţă cum poetul ezită, aşteptând-o, să ia tramvaiul 13, care iese din refugiul din faţa spitalului, face bucla şi opreşte uşor în faţa Muzeuluiui Şuţu. Patru persoane aşteaptă să urce, Labiş e al treilea, dar tot mai şovăie. Când porneşte tramvaiul, cel de-al patrulea îl împinge pe Nicolae Labiş pe grătarul dintre cele două vagoane. Grişa strigă că cel căzut e beat, în timp ce Mary, nemaiîndurând grozăvia, spune că îl cunoştea pe poetul Nicolae Labiş şi roagă să fie dus la spital.
Considerând că victima este în stare de ebrietate, doi bărbaţi (probabil martorii din staţie) îl târăsc pe propriile picioare, forţând fisura coloanei şi împreună cu femeia îl duc la camera de gardă. Lăsat pe jos, nu este nici internat, nici consultat, ci trimis cu un taxi şi cu femeia mai departe, până ajung la Urgenţa de pe Str. Arh. Mincu.
Încă erau la Colţea când poetul, conştient, dă numărul de telefon al lui Aurel Covaci, şi Mary îl anunţă în jurul orei 3 dimineaţa că unul “Labeş” a suferit un accident de tramvai. În memoriile postume ale lui Portik Imre se limpezesc multe aspecte ale aşa-zisului accident. Îngrijorat că nu a apărut încă la Covasna, Portik revine la Bucureşti, îl găseşte la Spitalul de Urgenţă. Portarul îi şopteşte: “Se spune că era beat, dar a fost aruncat sub tramvai”. Îl găseşte complet lucid şi vorbind coerent. L-a întrebat dacă a primit telegrama trimisă în ajun din spital (10 decembrie) printr-o fată, Stela. Eu i-o dusesem la poştă, într-adevăr, dar telegrama nu a ajuns. Aşa cum am aflat din dosarul meu de urmărire informativă, încă din 1956, printr-un ordin secret, corespondenţa îmi era triată şi parţial oprită. În telegramă, poetul se scuza că nu poate fi punctual la întâlnire, fără alte explicaţii.
Maria Polevoi: “Am văzut clar cum l-a îmbrâncit cel din spatele lui“
Am să extrag câteva fragmente esenţiale, pentru stabilirea adevărului, din memoriile lui Portik Imre. El reconstituie cu scrupulozitate vorbele lui Labiş din ziua revederii lor, cât şi cele relatate de Maria Polevoi, apărută la Spital pe la ora 3 p.m. şi acceptând să stea de vorbă cu Portik circa două ore, invitată la masă, la Restaurantul Kiseleff. Informaţiile pe care le-am adunat o viaţă întreagă, insinuările din anchetele speciale ale Securităţii mă determină să le acord toată încrederea.
Labiş către Portik: “Nu, n-am fost beat. E adevărat că am băut după-amiază şi în seara aceea, dar nici măcar ameţit n-am fost…”; “Nu am căzut singur, am fost îmbrâncit din spate de cineva… Nu aveam intenţia să iau tramvaiul din mers, fiindcă trebuia să văd mai întâi în ce tramvai şi în ce vagon urcă ea”.
Maria Polevoi îl zăreşte ajuns în staţie, dar se răzgândeşte şi se retrage în umbră. “Aveam multe motive ca nimeni să nu mă vadă cu el. Când a sosit primul tamvai nr. 13, l-am urmărit cu privirea, având de gând să nu urc dacă se urcă el. Am văzut clar cum l-a îmbrâncit cel din spatele lui, continuându-şi drumul, în timp ce poetul dispăruse”…
Despre autorul faptei: “… Sta puţin la o parte, cu mâinile în buzunar, vorbea murdar despre Labiş”.
Mariei Polevoi i-a fost frică toată viaţa să pronunţe numele celui care a executat atentatul. Poate că, până la un moment dat, i-a fost complice. Cert este că sensibilitatea ei de femeie (cine ştie prin câte vicisitudini trecută) angajată în MAI, fie chiar şi într-un ansamblu, a determinat-o, la data de 10 decembrie, să se prezinte la Uniunea Scriitorilor şi să stea de vorbă cu Mihai Gafiţa (fost ofiţer de securitate) şi să-i povestească despre cele văzute cu adevărat. În felul acesta, sunt informaţi în secret cei care aveau sarcina de partid să-l supravegheze pe poetul Nicolae Labiş: Marcel Breslaşu, Mihai Beniuc, Ema Beniuc, Emil Galan. În cursul nopţii de 10 spre 11 decembrie, Mary a primit mai multe telefoane de ameninţare cu moartea. Ulterior, ea a dat de înţeles că i-ar fi recunoscut vocea lui Grişa Schwartszman.
Până în 1978, fiinţa aceasta a trăit sub teroarea deţinerii secretului crimei. S-a sinucis atunci când cineva şi-a amintit de ea şi a încercat să o determine să spună adevărul.
Satana şi-a făcut datoria
Cât despre Grişa, încă se mai poate realiza o investigaţie competentă asupra celor două procese-verbale de ascultare, consemnate de sergentul major Gheorghe Aurelian de la DMC, la ora 2:40, în noaptea de 10 decembrie. În urma celor două declaraţii confuze şi mincinoase ale lui, manipulate în continuare de Securitate, se dispune trimiterea dosarului la Procuratura Raionului Tudor Vladimirescu.
Concluzia a fost că, pentru producerea accidentului, vinovat ar fi manipulantul tramvaiului, consemnându-se următoarele: “Întrucât accidentul nu s-a datorat nici cel puţin faptului încercării sale de a se urca în vagon, urmează a se constata că (nu) sunt întrunite elementele constitutive ale acestui delict şi a pronunţa ca atare încetarea procesului”.
Mihai Beniuc a avut sarcină grea. El a trebuit să-i alunge pe tinerii, pe scriitorii sau pe studenţii înghesuiţi pe coridoarele Urgenţei. Nu pierdea nici un prilej să-i mustre şi să-l dea de exemplu pe Labiş. Îi avertiza la ce ducea faptul să nu asculţi de îndrumarea partidului. Acelaşi lucru l-a declarat şi Nicolae Ceauşescu prin anii ’70, adresându-se unei delegaţii de tineri scriitori, sfătuindu-i să nu comită fapte nesăbuite dacă vor să nu împărtăşească soarta poetului Labiş.
A murit când furios, când sperând, părându-i rău şi iubind cu ardoare viaţa şi oamenii, implorând în ultimele ceasuri să i se aducă ozon de pe culmile unde se adapă căprioara.
L-am revăzut pe catafalc în holul Casei Scriitorilor, îmbrăcat în costumul pe care şi-l cumpărase cu o lună înainte din banii pe “Primele iubiri”, scufundat în spuma voalului de mireasă mortuar. Mâna lui fină mi s-a părut că o reţine pe a mea. M-am înspăimântat, căci i se schimbase chipul. Avea faţa Spânzuratului din Tarot şi în craniu, din care i se extirpase creierul, i-au băgat în loc câlţi. Satana, clonţul Păsării cu clonţ de rubin, şi-a făcut datoria.
Avem dreptul să ştim şi noi ce a ştiut Securitatea
Mai ştiu că agentului Schwartszman Isac-Grişa, la scurtă vreme după înmormântarea lui Nicolae Labiş, i s-au aprobat actele de plecare definitivă din ţară.
Timp de aproape zece zile, Spitalul de Urgenţă, în care poetul trăgea să moară, s-a transformat într-un obiectiv strategic, apărat straşnic sub supravegherea strictă a Securităţii române.
Au instalat filtre discrete, au făcut fotografii, au dat rapoarte – cred că există o sumedenie de documente de acest gen în dosarele care au rămas deschise. Şi totuşi, “numele lui Nicolae Labiş este necunoscut în arhiva Securităţii”… Acesta a fost răspunsul primit de mine, acum patru ani, de la SRI.
Stela Covaci

Locatarul de la Palatul Victoria a …expirat!


[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

Lucrarea de doctorat a procurorului general al Romaniei, Laura Codruta Kovesi, este un plagiat



Grupul de Investigatii Politice (GIP) si Militia Spirituala publica documente care demonstreaza ca lucrarea de doctorat a Laurei Codruta Kovesi este un plagiat.



In decembrie 2011, Laura Codruta Kovesi a sustinut la Facultatea de Drept si Stiinte Administrative a Universitatii de Vest din Timisoara teza de doctorat cu titlul Combaterea crimei organizate prin dispozitii de drept penal. Laura Codruta Kovesi a fost insotita de un cortegiu de sustinatori in frunte cu George Maior, directorul SRI si Marius Iacob, procurorul general adjunct. Procurorul general al Romaniei a primit pentru aceasta lucrare calificativul magna cum laude. [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]



Lucrarea Codrutei Kovesi este un plagiat incepind chiar de la prima propozitie. Prima fraza din lucrarea procurorului general este urmatoarea: „La inceputul secolului XXI, crima organizata a devenit unul dintre pericolele cele mai grave la adresa existentei, stabilitatii si continuitatii societatilor statale din cauza transformarii grupurilor infractionale primitive de tip mafiot in adevarate intreprinderi criminale, cu scopul de a se opune autoritatilor statale si de a teroriza intreaga comunitate prin exacerbarea violentei, diversificarii modurilor de operare, a diversificarii structurilor de tip criminal si comiterea de infractiuni din aproape intregul spectru al infractionalitatii”. Aceasta reproduce cuvint cu cuvint, fara sa citeze, prima fraza din studiul Lupta societatii organizate impotriva criminalitatii organizate publicat de Col. (r) prof. dr. Ion Dragoman si Drd. procuror Aurel Mihai Ciorobea in Buletinul Universitatii Nationale de Aparare „Carol I” in nr. 2 din 2007, cu patru ani inainte ca Laura Codruta Kovesi sa-si sustina teza de doctorat. [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]



Laura Codruta Kovesi a copiat fara sa foloseasca ghilimelele sau sa indice sursele, lucrari cunoscute in domeniu, studii din reviste de specialitate, strategii guvernamentale, dar si referate disponibile pe internet, pe site-uri specializate. Procurorul general a copiat inclusiv lucrari disponibile pe site-uri precum: [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link] etc.



In incercarea de a-si ascunde frauda, Laura Codruta Kovesi a inserat in lucrarea sa note de subsol si referinte bibliografice, ca si cum ea ar fi citit lucrarile respective. In realitate, procurorul general a copiat pasajele din lucrarile plagiate cu tot cu note. Pentru ca ridicolul sau fie deplin, nici macar aceasta copiere nu a fost facuta cu acuratete. Fara sa citeze sursa, Laura Codruta Kovesi a copiat, la pagina 16 din teza sa, pasaje intregi din lucrarea lui Nicolae Lupulescu, Spalarea banilor si finantarea terorismului publicata in 2006 pe site-ul Institutului National al Magistraturii. In lucrarea sa, la pagina 16, Nicolae Lupulescu citeaza articolul Conexiunile intre terorism si criminalitate publicat in Jane’s Intelligence Review in 2004 de Tamara Makarenko, o cunoscuta specialista in domeniul crimei organizate si terorismului. „Copy-paste-ul” i-a jucat aici o festa Codrutei Kovesi. Copiind pasajele din lucrarea lui Lupulescu, procurorul general copiaza si notele in care se facea trimitere la lucrarea lui Makarenko, dar greseste numele autoarei, botezind-o „Tamam M.” [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]



Lucrarea inexistentei „Tamam M.” apare inclusiv in bibliografia tezei de doctorat a Laurei Codruta Kovesi, ceea ce demonstreaza o data in plus intentia de frauda a acesteia. [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]



Laura Codruta Kovesi a copiat inclusiv pasajele in care a subliniat faptul ca formuleaza concluzii personale. La pagina 20 din teza de doctorat, procurorul general spune: „Putem concluziona ca in era globalizarii organizatiile criminale nu mai au nevoie de o baza teritoriala de unde sa-si coordoneze actiunile, pentru ca progresul tehnologic a creat posibilitatea sa-si conduca afacerile indiferent de locul unde se afla, datorita multiplelor retele de calculatoare si telecomunicatii”.

„Concluzia” personala a Laurei Codruta Kovesi este, in realitate, copiata dintr-o alta lucrare: „In era globalizarii, organizatiile situate in afara legii nu mai au nevoie de o baza teritoriala de unde sa-si coordoneze actiunile. Revolutia tehnologica a creat posibilitatea sefilor de retele sa-si conduca afacerile, indiferent de locul unde se afla. Multe dintre actiunile lor pot fi duse la indeplinire prin intermediul retelei de calculatoare si telecomunicatii.” (Amenintari la adresa securitatii si apararii nationale si colective)



GIP si Militia Spirituala publica un tabel in care sint puse fata in fata pasaje plagiate de Laura Codruta Kovesi si textele originale. Tabelul nu reproduce decit o mica parte din textele copiate de procurorul general fara a folosi ghilimele si fara a cita sursa. Publicam, de asemenea, o parte dintre paginile tezei de doctorat a Laurei Codruta Kovesi puse fata in fata cu paginile din lucrarile plagiate.



Este inadmisibil ca un plagiat evident care poate fi demonstrat printr-o simpla cautare pe Internet sa nu fie descoperit de nici una dintre institutiile care ar fi trebuit sa verifice autenticitatea lucrarii, cu atit mai mult cu cit acestea detin softuri create special in acest scop.



GIP a transmis documentele care demonstreaza plagiatul Laurei Codruta Kovesi Consiliului National de Atestare a Titlurilor, Diplomelor si Certificatelor Universitare (CNATDCU) si Universitatii de Vest din Timisoara. Potrivit articolelor 20, alineatul 3, articolului 50, alineatul 2 si articolului 69 alineatul 2 din Codul studiilor universitare de doctorat si potrivit articolului 170, alineatul 1 din Legea 1/2011 a educatiei nationale, titlul de doctor al Laurei Codruta Kovesi trebuie retras, iar aceasta trebuie sa raspunda in fata legii.



Am transmis, de asemenea, documentele care probeaza faptul ca lucrarea de doctorat a procurorului general este un plagiat Consiliului Superior al Magistraturii si Ministerului Justitiei.





Grupul de Investigatii Politice si Militia Spirituala





Tabelul in care sint puse fata in fata pasaje plagiate de Laura Codruta Kovesi si textele originale, in format rtf este disponibil aici.

Un document in format pdf cu o parte dintre plagiate de Laura Codruta Kovesi puse fata in fata cu lucrarile plagiate este disponibil aici.

Domnule Barroso, tăceţi inteligent!

De: Victor Ciutacu

Domnule Jose Manuel Durrao Barroso,

Subsemnatul, Victor-Gabriel Ciutacu, cetăţean român, membru cu drepturi depline şi contribuabil net al Uniunii Europene, plătitor de taxe şi impozite la zi, fost pionier şi utecist pe vremurile când Excelenţa Voastră se juca de-a socialismul prin Portugalia, vă rog să aveţi în vedere următoarele:

- Conform Constituţiei, România este un stat naţional, unitar şi suveran. Acest statut nu s-a schimbat în cel de colonie (sau, dacă preferaţi, paşalâc) nici măcar dupa 1 ianuarie 2007, dată când, bănuiesc că vă aduceţi aminte, România a devenit stat membru.

- Funcţiile de reprezentare/decizie din România se ocupă, tot conform Constituţiei în vigoare, prin alegeri sau, după caz, numiri/concursuri. De asemenea, ele se pierd prin alegeri, referendum, revocare sau condamnare definitivă. Nu există act normativ potrivit căruia Comisia Europeană să aibă vreun drept de veto sau de preemţiune.

- Deşi traversează (şi nu neapărat din vina sa) un moment economic extrem de greu, România îşi plăteşte la timp contribuţia financiară la bugetul european comun, la fel cum îşi respectă angajamentele asumate la semnarea Tratatului de aderare, iar românii nu dau foc băncilor şi nu cer ieşirea din UE, aşa cum fac alţi confraţi de-ai lor.

Având în vedere cele scrise mai sus, vă sugerez ca, dacă tot vă topiţi de dragul preşedintelui României, să-l luaţi la Dumneavoastră acasă, să-l hrăniţi, să-l alintaţi şi, eventual, să-l decoraţi. Până atunci, vă rog politicos să ne lăsaţi pe noi, românii, să ne decidem democratic, fără impuneri discreţionare şi ilegale de reguli ieşite din curenta practică a structurii pe care o conduceţi, numele conducătorilor şi viitorul.

Fără pic de consideraţie,

Victor-Gabriel Ciutacu
Unul dintre fraierii care vă plătesc salariul nesimţit de mare pentru criza mondială