Poet de familie

BALADA URMAŞILOR

Tatăl meu, haiduc ateu,
Pe-nserat, sub umbra foii,
S-a iubit cu fiica ploii
Şi-am venit pe lume eu.
Lapte-am supt de la lupoaică,
De vânat flămândă tare,
Fiu bastard, crescut - om mare
Lâng-o fiară - blândă maică.
Am urlat cu lupi la Lună
După miere albinească
Şi-a venit să mă hrănească
Din bârlog, ursoaica brună.
Cu săgeţi şi lungi cuţite
Am vânat un pui de înger
Doborât pe flori de sânger
Între pietre ascuţite.
Potere m-au fugărit
Prin pădure, prin zăvoi,
Biciuit de vânt şi ploi,
M-am rugat şi n-am pierit.
Cu un glonţ de haiducie
Am vânat un pui de rege;
De păcat să mă dezlege
Mi-am luat moartea de soţie.
Fără glas, sub umbra foii,
Mă jeleşte fiica ploii…




FLUTURE DE NOAPTE

Mă plimbam cu moartea-n parc
Şi am stat pe-o bancă lată;
Cupidon, cu o săgeată,
Ne-a străpuns din blându-i arc.

M-am îndrăgostit de moarte
Şi i-am dăruit o floare,
Cală - fără de culoare,
C-o petală - semn de carte.

În celestele caleşti
Am gonit trei bidivii
Pân’ la hruba dintre vii
Unde bei şi uiţi că eşti.

Cu nesaţ sorbit-am vinul
De pe buzele-i sărate,
La altare preacurate
Ne-am unit, senin, destinul.

Zorile pluteau prin poartă,
Vătuind în valuri lacul;
Doamna nopţii-mi ştie leacul
Şi cu un sărut, mă iartă.



ÎN NUMELE FIULUI

O clipă ca un gând
cresc urme pe zăpezi;
O clipă cât un pas
tăria gheţii-i frântă;
O clipă a rămas
în piscul plin de vânt,
suflarea obosită
din trupul unui sfânt
fugind de grea ispită…

E preacurat pustiul
din cel înalt de munte;
E prea pustiu străfundul
străbunelor oceane
şi prea ispită-i Luna
când calea le aţine.

Întruchipat e Fiul
ce este-n toate-acestea
şi pe Pământ El vine
iertând, pe Om iubindu-l,
jertfindu-se pe Sine.