Mircea Albulescu - "77. Da. Atât împlinesc."

La Mulţi Ani!

L-am văzut la teatru şi când eram copil, şi în tinereţe, şi în ultimii ani.
L-m ascultat la teatru radiofonic.
L-am întâlnit de multe ori la magazinul unde, şi eu, şi el, făceam cumpărături zilnice.
O figură impresionantă, fizic impunător şi atletic, privirea pătrunzătoare, timbrul grav al vocii.
Face parte din "Promoţiei de Aur a Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică din 1956."
Victor Rebengiuc, Mircea Albulescu, Draga Olteanu Matei, Sanda Toma, Miţura Arghezi,
Dumitru Rucareanu, Silviu Stănculescu, Amza Pellea ...

[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

Mircea Albulescu, pe numele sau adevarat Iorgu Constantin V. Albulescu,
s-a nascut in Bucuresti in data de 4 octombrie 1934 si provine dintr-o familie multiculturala.
Tatal sau a fost roman si se tragea din localitatea Vlasca,
iar mama era din neam polonez din Tempinski si nu stapanea prea bine limba romana.

In anul 1952 Mircea Albulescu a absolvit Scoala Medie de Arhitectura,
patru ani mai tarziu Intitutul de Arta Teatrala si Cinematografica din Bucuresti,
iar astazi este un binecunsocut actor, profesor universitar, publicist, poet si prozator
si face parte din Uniunea Scriitorilor.

Personalitate marcanta a culturii romanesti, cetatean de onoare al Capitalei,
societar de onoare al Teatrului National si Doctor Honoris Causa al UNATC,
Albulescu va primi o stea pe Aleea Celebritatilor astazi, la implinirea varstei de 77 ani.


"77. Da. Atât împlinesc.
M-a ajutat Dumnezeu şi am făcut o emisiune cu Victor Ciutacu, şi mi-a pansat într-un fel sufletul.
M-a ajutat să mă spovedesc.
Mă gândesc că pe vremea lui Zaharia Stancu, acum 60 de ani,
am fost angajat ca artist corp de ansamblu timp de trei luni la Teatrul Naţional şi sunt foarte fudul.
Acum sunt societar de onoare al teatrului.
În toamna lui 1952 am dat examen la facultate şi, culmea, am intrat.
După aceea mi s-a spus că nu pot fi student în anul I şi angajat al Teatrului Naţional.
Mi s-a pus în vedere să-mi dau demisia.
Anul acesta repet la Teatrul Naţional «Vizita bătrânei doamne» a lui Friedrich Durrenmatt,
pe care l-am mai jucat acum vreo 40 de ani la televiziune.

Eu sunt excepţia, toţi cei cu care am jucat sunt dincolo, la stele, şi mi-au spus că mă aşteaptă,
iar eu am spus clar că voi ajunge festina lente.

De curând, am imprimat la radio «Echipa de zgomote», după Fănuş Neagu.
Am semnat şi regia şi cred că va ieşi ceva frumos, sunt sigur.
Încolo toate bune şi frumoase. La ceea ce fac îmi plac toate, înainte, în timpul şi imediat după teatru.
Nu cunosc mari cariere fără har. Cunosc oameni care au avut succes, care au primit aplauze,
care au crescut în scara ierarhică a lumii artistice, nu numai în actorie.
Dar clipa aceea de maximă strălucire se poate face numai cu această scânteie.
Vârsta devine o povară atunci când îţi provoacă o mare tristeţe, căci poţi să devii o povară pentru alţii.
Mă definesc ca un om cât se poate de normal, capabil încă să mai iubească tot ceea ce poate iubi pe lumea asta
şi mă definesc ca un om norocos că, iată, la vârsta asta am o familie, am copii, am nepot şi sunt un om încrezător.
M-a ferit Dumnezeu să port cu mine umbra gândurilor negre.
Îndeletnicirea noastră, a artiştilor, este să ne împărtăşim bucuria cu cei care ne ascultă,
ne văd pe scenă, la televizor. Încre¬derea, speranţa e ceva superb,
şi cred că numai aşa poţi să te legitimezi pe tine, ca om.
Pentru mine, cea mai frumoasă zi din an e ziua de 4 octombrie, că atunci m-am născut.
Piedica în viaţă e ca un pinten de cristal. Loveşti exact cât trebuie în ea, ca să poţi să mergi înainte.
Dai prea tare, pintenul se face ţăndări, dai prea încet, nu simte calul nimic şi nu mai trage la drum.
Deci obstacolele, problemele sunt esenţiale în viaţă. De-asta îmi doresc eu un drum cu cotituri.

Mi-ai luat teatrul, m-ai terminat. În ochii mei, moartea e cea mai progresistă parte a vieţii.

Cheia fericirii? Să te mulţumeşti cu ceea ce ţi-a dat Dumnezeu. Să savurezi fiecare lucru la timpul lui."
(M. Albulescu)


[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Romanţă precupeaţă

de Mircea Albulescu


Ieri seară, după cină
plictisită de-atâta fericire
de rutină
m-ai cumpărat, iubito
pe-o poală peticită de lumină.

Nu ştiu de preţu-i bun sau rău
şi chiar nu vreau să ştiu
mă jur pe bunul Dumnezeu.

Eram al meu
eram stăpân pe mine
mă împăcam cu mine bine,
uneori
pâinea mi-o câştigam
ca fiecare,
eram şi sunt păstor de nori
şi mai spălam şi ploaia pe spinare
alteori.

Acuma sunt al tău, iubito,
dar m-ai uitat într-un sertar
cu graţii intarsiate din fildeş şi stejar
strunjite de un celebru ebenist,
împart destinul inutil şi trist
cu alte zeci şi sute de bricege,
nu ştiu din mine ce se va alege.

Se zice că
aştepţi să prinzi un preţ mai mare
sau să mă schimbi pe-un coş de rufe
din nuiele rare.

Eu stau închis ca melodia-n note
între atâtea surate poliglote,
ca ibrișinul arestat în papiotă
timpul îşi pierde timpul
şi nu-nţelege nici-o iotă.

Eu stau şi sunt şi-aştept
aceeaşi plictiseală zarafă
să îţi sărute gropiţa de sub ceafă
şi-ncoronând aceeaşi cină
să te îndemne iar la joaca
de-a precupeaţa de lumină, iubito
fosta mea regină

Catrene dedicate maestrului Mircea Albulescu

La împlinirea vârstei de 74 de ani


de Filip Tănase [filipisime ]


Evoluţia capilară şi artistică

Aveai talent, aveai şi păr
Eu niciodată n-am uitat,
Bărbat distins, fermecător
La propriu şi la figurat.

Acum, când foloseşti umorul
Te vaiţi că-ţi îngheaţă părul.

Dar ce să-ţi mai îngheţe, vai,
Podoaba care n-o mai ai.
Vei fi o legendă eternă
Ce face azi furori pe scenă!

Şi-ai măi să fie, şi-o chelie
Cu valuri mari de simpatie.
Dar toată strălucirea ta
Nu stă-n chelie, ci sub ea!



„Danton” TNB 74-88

Cine n-a văzut Danton
Ce-ai jucat-o an de an,
Ăla n-a trăit ca om,
Pielea nu-i face un ban!

Nu ai instinct de „Primăverii”
Că n-ai dorit legea puterii.
Te ştiu copiii şi moşnegii
Că ai dorit puterea legii.

Compasiune cu mărturisirea din 17.05.2009 privind dispariţia marilor regizori.

De ce ne dispar confraţii
Şi nu e pentru prima oară?
Aştept în fiecare seară
Acelaşi tren, aceeaşi gară.

Ca tine nici–o stea n-a strălucit
În spirit, har şi demnitate.
Talentul tău e la zenit:
Eşti mirifica eternitate.