Fănuş Neagu - Frumoşii nebuni ai marilor oraşe

..........
Vă aduc la cu­noş­tinţă că de multe ori am auzit copii strigând – şi m-am bucurat –
versuri de mine născocite sau prelucrate. Dau ca exemplu:
Nu e peşte ca sta­vri­du’/ Nici echipă ca Rapidu’ sau
Noi cu muşchii ca oţelul/ Vom cu­le­ge muşeţelul.
Împrumuturile re­ci­pro­ce ne îmbogăţesc viaţa şi limba pe care o vorbim.
Aşa că nu există supărare când verbul frumos îşi sună zurgălăii la urechea cât mai multor oameni.
............

Este un imn închinat prieteniei, teribilismului şi tinereţii.
Am scris romanul acesta pe când credeam că lumea trăieşte veşnic
şi eram înconjurat de nebuni frumoşi de toate vârstele.
Cei mai mulţi dintre ei şi-au luat umbra pachet la subţioară
şi s-au dus şi se tot pierd în lumina ca o bură de aur a veacurilor stinse.
Ar trebui să înşir aici multe nume cunoscute precum şi de o mie de ori mai multe alte nume
care nu spun nimic cititorului avizat.

Eu am iubit vinul bun şi petrecerea.
Am fost bogat la vorbă, am iubit şi-am fost trădat, am iubit şi-am şters putina,
am umblat prin lume de tânăr (laudă sportului care mi-a înlesnit aceste drumuri!),
am cunoscut pretutindeni oameni veseli,
pe cei trişti i-am ocolit cu bună ştiinţă sau cu nepăsarea specifică vârstei,
nu ştiam că se moare din orice şi nici nu voiam să ştiu.

Iubeam viaţa ca un desfrânat şi n-o căutam decât pe drumuri de pierzanie,
de hanuri şi de dragoste. Oho! ce nemernic am fost! Oho! şi nu-mi pare rău deloc.

N-o mai pot lua de la capăt aşa că, dacă doriţi, vă pot face morală până mâine dimineaţă,
vă pot învăţa de ce trebuie să ne sculăm devreme şi să por­nim voioşi la muncă.

Dar nu-mi stă în caracter şi vă las să vă descurcaţi singuri
pentru că cei mai mulţi vă pricepeţi la fel de bine ca mine să petreceţi,
să iubiţi şi să credeţi în steaua voastră norocoasă.

Am scris o mare parte din această carte în pala­tul de la Mogoşoaia al Martei Bibescu,
iar restul în braseria restaurantului Athenee Palace,
pe când acest restaurant nu se chema Hilton şi unde, ţineţi-vă bine,
veneau să ia masa mulţi prieteni ai mei care nu mă deranjau niciodată,
mă fluierau din deşte, îmi trimiteau câte-o săgeată otrăvită
şi-şi vedeau mai departe de treabă pentru că viaţa acolo
şi atunci era mult mai ieftină decât azi.

Pentru a vă stârni pofta,
vă anunţ că în lista de bucate figurau zilnic icre de Manciuria – 5 lei suta de grame
şi icre negre – 6 lei suta de grame.
O baterie de vinul casei costa 12 lei şi una specială 17 lei.
Era în vremea când încasam pentru un articol 400 de lei.

Acele vremuri de belşug de la începutul anilor ’70 nu s-au repetat în România de atunci încoace.
Şi nici nu văd cum să mai răsară asemenea zile în următorii 20 de ani.
................

another a scris:Am mai scris asta undeva, dar o pun şi aici!

Ceva mi se pare cunoscut!

Eu am iubit vinul bun şi petrecerea.
Am fost bogat la vorbă, am iubit şi-am fost trădat, am iubit şi-am şters putina,
am umblat prin lume de tânăr (laudă sportului care mi-a înlesnit aceste drumuri!),
am cunoscut pretutindeni oameni veseli,
pe cei trişti i-am ocolit cu bună ştiinţă sau cu nepăsarea specifică vârstei (...)

Da! Viața e frumoasă, oameni buni!